Două lumi

În încercarea de a găsi elemente etnografice într-o operă cultă, fapte etnologice care să creioneze un univers cultural şi o mentalitate, am pornit de la o idee din cursurile de literatură ale lui Vladimir Nabokov, capitolul despre cartea lui Jane Austen, Mansfield Park (1). Orfanul, spune Nabokov, este "un reprezentant convenabil al autorului", un observator al mediului străin în care este plasat. Bildungsromanul, în care evoluţia eroului, de regulă despărţit de familie, este urmărită din copilărie până la maturitate, cu inerente şi pronunţate conflicte între ordinea socială şi dorinţele personajului, mi se părea tipul de creaţie literară cel mai ofertant. Prin urmare, cu "orfan" şi "bildungsroman" în cap, am ales din literatura universală romanul lui W. Somerset Maugham, Robie (2). Mi-aş fi dorit să găsesc pentru comparaţie un roman similar din literatura română, de preferat din aceeaşi perioadă şi asemănător stilistic. În cele din urmă, în lipsa altor variante, m-am oprit la romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei (3). Cele două romane seamănă destul de puţin; prezintă, totuşi, câteva elemente comune, suficiente pentru ca o comparaţie să nu fie complet deplasată.

Romanul lu Maugham începe cu moartea mamei eroului. Philip Carey este anunţat că "Mămica ta e foarte bine şi fericită. Mămica ta e în cer." Acesta, cu lipsa de înţelegere a unui copil de nouă ani, arată prea puţină emoţie la aflarea veştii, este însă încântat de atenţia pe care i-o acordă brusc adulţii. Similiar, Felix Sima este anunţat că "Mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit."; trebuie acum să anunţe la şcoală că nu mai poate urma cursurile, va pleca la un internat, spre invidia colegilor, care "erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală". Despre copilăria lui Felix primim în restul romanului prea puţine detalii.

Philip Carey, rămas fără părinţi (tatăl murise cu puţină vreme înaintea mamei), este luat pentru a fi crescut de William Carey, unchiul său. Acesta este paroh în Blackstable, un sat de pescari (4). Viaţa în familia adoptivă este profund impregnată de sentimentul religios. Ritmul vieţii cotidiene este dat de ocupaţia unchiului; cărţile la care are acces Philip sunt (cel puţin iniţial) cu tematică religioasă, tabuurile de asemenea: Philip îşi supără unchiul pentru că se joacă duminica, ocupaţie clasificată drept "ticăloşie". Chiar şi arhitectura casei este una religioasă: "Uşa din faţă semăna cu un portic de biserică, şi salonul avea ferestre în ogivă, ca o catedrală gotică." (p.16, op. cit.) Philip devine prin urmare foarte credincios şi, găsind un pasaj (5) într-o carte de rugăciuni, îi cere lui Dumnezeu să îi vindece infirmitatea piciorului, fixând un termen limită. Cum rugămintea nu i se îndeplineşte, ajunge să creadă despre el că nu este vrednic şi că nu are o credinţă suficient de puternică.

Unchiul lui Philip este o persoană comodă, fără ambiţii măreţe, conştient de poziţia lui socială (6) şi de o cumpătare vecină cu zgârcenia (fără a se putea compara, totuşi, cu avarismul lui Costache Giurgiuveanu). Dispreţuieşte uşurinţa cu care şi-a cheltuit banii fratele său, tatăl lui Philip, şi consideră că mama acestuia a făcut cheltuieli exagerate atunci când, de exemplu, şi-a făcut, înainte de moarte, o duzină de fotografii "pentru ca Philip să mă ţină minte." ("Nu-mi pot da seama de ce a comandat o duzină, zise domnul Carey. Două ar fi fost de ajuns." p.24, op.cit.) Ideile preotului despre bogăţie şi somptuozitate (7) sunt mărunte, reflectând stilul său de viaţă auster, consecinţă mai degrabă a condiţiei economice şi a comodităţii, decât a educaţiei sale religioase. Prin comparaţie cu viaţa la Blackstable casa lui Costache Giurgiuveanu oferă un confort deosebit, iar Pascalopol trăieşte de-a dreptul opulent (8).

Cu toată această modestie, principalul sentiment pe care îl au soţii Carey faţă de nepot este unul de stânjeneală; neavând copii, nu ştiu cum să îl trateze. Mătuşa îl iubeşte dar nu ştie cum să arate această dragoste, iar unchiul, deşi rece şi autoritar, este preocupat de educaţia şi de viitorul lui. Prin comparaţie, Felix, deşi cu un venit propriu, apare în casa lui Costache Giurguveanu drept o povară ("Faci azil de orfani", "Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia", cum spune Aglae). Dezbaterile în casa din Blackstable sunt despre ce este aceea o meserie de gentleman: "Doamna Carey socotea că nu există decât patru profesiuni potrivite pentru un gentleman - armata, marina, avocatura şi preoţia. Mai adăugase ea şi medicina, pentru că era meseria cumnatului ei, dar nu putea uita că în tinereţea ei nimeni nu-i socotea pe doctori gentlemeni." (p.198, op.cit.) Pentru Aglae mai importantă decât natura meseriei pare câştigul pe care îl poate aduce: "Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!" (p.16, op.cit.)

Diferenţa dintre cele două societăţi apare poate cel mai clar în acest hatâr cerut de Aglae lui Pascalopol, cu o savoare caragieleană: "Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav. Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă..." (p.28, op.cit.) Dispreţul pentru educaţie nu are totuşi un caracter general, societatea în care trăieşte Felix este una care apreciază muzica şi literatura; el este mai degrabă o trăsătură a lui Aglae, enunţată explicit ("Mai dă-i în plata Domnului de carte că n-am să te fac filosof. Cine citeşte prea mult se scrânteşte." p.35, op.cit.) - dar Aglae este reprezentanta unei întregi tipologii.

Vestimentaţia descrisă în romane pare să reflecte şi ea diferenţele dintre cele două lumi. În romanul lui Maugham femeile poartă haine de culori închise, simple, cel mai adesea neîngrijite; feminitatea pare să nici nu existe, fiorul erotic este mai degrabă o idee din cărţi decât o realitate. Toaletele şi temperamentul Otiliei sunt, prin comparaţie, extraordinare, de neconceput chiar şi în lumea artistică pariziană în care trăieşte pentru o perioadă Philip Carey. Poate doar americanii din Paris, prezentaţi tocmai ca un exemplu exotic, dintr-o altă lume, să se asemene puţin cu ea.

În cele două lumi, una cu valori bine aşezate şi cealaltă haotică şi sclipitoare, personajele centrale fac notă discordantă. Philip are o evoluţie haotică şi dificilă, cu perioade artistice, pe când Felix este, într-o societate pitorească şi capricioasă, un element de stabilitate şi caracter. Dar evoluţia lor nu face scopul acestei lucrări.

Am încercat să găsesc prezenţa unei culturi populare în cele două romane la nivel lexical. Căutarea s-a dovedit fără succes - în cartea lui Maugham am găsit doar două proverbe ("dintr-o coadă de câine nu poţi face sită de mătase", "e nevoie de trei generaţii ca să faci un gentleman") şi două superstiţii, ambele de natură religioasă - prima este descrisă când lui Philip, prea mic pentru a ajunge la masă, i se înalţă scaunul cu o Biblie şi o altă carte religioasă. Mătuşa se întreabă dacă este bine să stea pe Biblie, dar soţul îi spune că nu este nici o problemă, deoarece peste Biblie a pus o altă carte, laică. A doua superstiţie spune că este mai bine dacă te rogi în cămaşă de noapte sau chiar gol, pentru a-ţi fi frig, pentru că aşa, printr-un mic sacrificiu, rugămintea îţi va fi ascultată. După cum se vede, atât proverbele cât şi superstiţiile sunt în strânsă legătură cu problemele lumii lui Philip: condiţia unui gentleman şi ideile religioase.

În cartea lui Călinescu am găsit mai degrabă metafore şi comparaţii dint-o lume exotică sau literară: "Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul. În inima lui se zăriseră întâile vite lungi, bituminoase, cu capul plecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. [...] În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână un om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea îngroşată cu colb îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă şi semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit printre nămoluri, cu caduceul rupt." (p.57, op.cit.)

Din cele două romane se poate desprinde un întreg tablou social, cu norme juridice, viaţă socială, clase sociale, filozofii de viaţă. Cu toate astea, poate din cauza caracterului lor modern, cultura populară, în sensul ei cel mai propriu, este prea puţin prezentă.

NOTE

(1) "Fanny este un copil adoptat, o nepoată scăpătată, o pupilă delicată (numele de fată al mamei sale este Ward - copil sub tutelă). "Pupila" era un personaj cât se poate de popular în romanele secolelor XVIII şi XIX. Sunt câteva motive pentru care un romancier era tentat să aleagă folosirea acestui tip de "pupilă". Mai întâi pentru că prezenţa sa la sânul călduţ al unei familii cu totul străine aduce pe micuţa intrusă într-un flux stabil de sentiment. În al doilea rând, ea poate fi uşor făcută să se comporte romantic faţă de fiul familiei şi, de aici, rezultă conflicte clare. În al treilea rând, poziţia dublă de observator detaşat şi de participant la viaţa de zi cu zi a familiei fac din ea un reprezentant convenabil al autorului." ( Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, Editura Thalia, Bucureşti, 2004, p.6)

(2) Maugham, W. Somerset, Robie, Editura Polirom, Iaşi, 2008

(3) Călinescu, George, Enigma Otiliei, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2009

(4) "Blackstable era un sat de pescari, alcătuit din uliţa mare pe care se înşirau prăvăliile, filiala băncii, locuinţa doctorului şi casele a vreo doi sau trei proprietari de vase care transportau cărbuni; în jurul micului port erau nişte ulicioare mizere pe unde locuiau pescarii şi sărăntocii; dar aceştia nu contau, întrucât nu veneau la biserica mare anglicană, ci se duceau la case de rugăciuni ale ereticilor. Când se întâlnea pe stradă cu pastorii sectelor, doamna Carey trecea pe partea cealaltă ca să nu dea nas în nas cu ei, dar, dacă nu mai avea timp să traverseze, îşi aţintea ochii în caldarâm. Era de-a dreptul scandalos, iar preotul nu se împăcase încă cu gândul că pe uliţa mare erau trei case de rugăciuni; şi credea cu tărie că autorităţile ar fi trebuit să intervină pentru a împiedica înălţarea acestor locaşuri eretice." (p.25, op. cit.)

(5) "De veţi crede şi nu vă veţi îndoi de nimic, nu numai că veţi face ceea ce i se face smochinului, dar şi de veţi spune muntelui acestuia «urneşte-te din loc şi aruncă-te în mare», se va face precum ziceţi. Şi tot ceea ce veţi cere prin rugăciuni, veţi primi, dacă veţi avea credinţă." (p.68, op.cit.)

(6) "Într-o seară, Philip o întrebă pe Mary Ann dacă n-ar putea s-o însoţească în vizita la părinţii ei; dar mătuşa băiatului se temu ca nu cumva să se molipsească de cine ştie ce, iar unchiu-său fu de părere că relaţiile necorespunzătoare strică educaţia copiilor. Preotul nu putea să sufere lumea pescarilor alcătuită din oameni aspri şi neciopliţi care se duceau la casele de rugăciune." (p.36, op.cit.)

(7) "Se îmbrăca mult mai somptuos decât era cazul pentru nevasta unui chirurg sârguincios; şi mobila splendidă din casa ei; florile în mijlocul cărora trăia, chiar şi în plină iarnă, erau semne ale unei risipe pe care el o deplângea. O auzea vorbind despre petrecerile la care se ducea; şi, aşa cum îi spunea el soţiei când se întorcea acasă, era imposibil să accepţi ospitalitatea cuiva fără să te revanşezi într-un fel sau altul. În sufrageria lor văzuse struguri care trebuie să fi costat cel puţin şaisprezece şilingi kilogramul; iar la dejun i se servise sparanghel cu două luni mai devreme decât creştea în grădina case parohiale." (p.21 - 22, op.cit.)

(8) "Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile erau largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucaturi. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată, şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită. La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. [...] În loc de pat în dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune de odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă de săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental." (p.42-43, op.cit.)