Despre lucrurile importante

"Sunt o loază / Şi-n găoază / Pantalonii-mi stau de groază" (Costel Baboş)

Să scrii pentru alţii implică o oarecare responsabilitate, te face să devii brusc serios, complicat, măcinat de metafizic sau de social, să simţi nevoia să-ţi dregi vocea în timp ce tastezi şi să priveşti în jur în căutarea unui piedestal potrivit cu importanţa misiunii pe care o ai. Piedestalele potenţiale din casă sunt caloriferul (nu merge), biblioteca (prea şubredă) şi biroul (tocmai bun). E cald, deci ţinuta nu-i obligatorie. Când un om se urcă în chiloţi pe birou ca să-ţi vorbească, e clar că are de spus ceva important.

Mi-am cumpărat Costel Baboş - Probleme bărbăteşti, un titlu, nu-i aşa, intimidant; prefaţa (Hermeneutica zădărniciei) ne vorbeşte de arhiteme, Urmuz, macroenunţuri indistincte şi volute retorice. Eram în metrou când am deschis cartea - a trebuit să-mi pun ochelarii imaginari de intelectual, să transform la repezeală scaunele în bănci de bibliotecă, panourile cu reclame în tablouri şi muncitoarele de la Apaca în balerine. Ba chiar aş putea jura că tipul de anunţa staţia următoare era Pavarotti. Aveam, în sfârşit, un mediu propice şi o atitudine demnă. A durat preţ de câteva pagini, când am suferit o schimbare de paradigmă, Baboş îmi sabota definiţia:

- Matale eşti intelectualul?
- Absolut!
Mi-a mirosit mie că absolut numai un intelectualul putea să răspundă. Acuma eu nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăsta dar nu m-am dat de gol.
- Eu absolut nu ştiu ce vrea să spună că în dicţionarul meu e pagina ruptă la cuvântul ăsta. Dar cum ştii că eşti intelectualul?
- Pai am şase cărţi...
- Da am şi eu şase cărţi în bibliotecă, înseamnă că sunt şi eu intelectualul? Sunt de Jules Verne că mie îmi cam plac francejii ăştia.
- Şi mie îmi place Jules Verne, ce ai?
- Am "Insula misterioasă".
- Şi celelalte?
- Toate sunt "Insula misterioasă".
- Cum aşa?
- Fiindcă mi-a plăcut şi pe urmă am vrut să citesc iară şi mi-am mai cumpărat o carte. Şi pe urmă iar m-a apucat dorul de insula aceea şi iar am mai cumpărat o carte. Şi tot aşa... Acuma am şase cât ai şi matale.
- Eu mă refeream la cu totul altceva. Pe cărţile mele e pus numele meu.
- Ca şi pe ale mele, că sub Jules Verne am pus Dorian, ca să nu mi le fure nimeni că eu vreau să fac colecţie de cărţi "Insula misterioasă".

Personajul DoDu e construit atât de credibil încât, deşi prin facultate îţi spunea lumea că eşti baiat deştept, ajungi să-l confunzi cu autorul - ce planuri narative, ce autor model, ce lector in fabula! Poţi să pui pariu că Eco n-are şase insule misterioase... DoDu are o logică fermecătoare şi un mod de a divaga paronimic seducător - v-aţi întrebat ce sunt aromele? Aromele sunt nişte vapori. Pai ce legătura au vapoarele cu aromele? Aromele ies din oale cărora li se spun vase... Cum ne spune şi prefaţa - staţi să-mi pun ochelarii - Baboş este locvace, îngăduitor cu semenii, este orientat spre analiză, nu spre sinteză, recurge la divagaţie, la grefe discursive şi insistente stereotipii. Mă opresc aici cu citatul, sunt invidios, ăsta are un piedestal mai mişto ca mine. Cartea m-a făcut să-mi aduc aminte de o schiţă citită prin copilărie, despre un maestru al divagaţiei care avea o soră măritată cu un poştaş care fusese vecin cu un tip de făcuse războiul unde cunoscuse un ofiţer care câştigase odată la loto şi premiul fusese o maşină construită de un mecanic polonez imigrat la Piteşti unde duce în zilele noastre autostrada. Pe maestru nu-l chema DoDu, deşi nimic nu e sigur.

Acum mă scuzaţi, trebuie să cobor de pe birou. Citiţi Costel Baboş. E important.