Din nou despre oraş

Viena, 2006. Mă plimbam pe o stradă lăturalnică a Districtului I, în care strălucirea centrului începea să lase loc atmosferei oraşului nou. Ajuns la un pod peste Dunăre, am coborât scările trezindu-mă pe chei, în mijlocul unui atelier de pictură. Expuse pe ziduri, printre graffiti, zeci de lucrări făcute pe lemn, cu tempera sau guaşe, într-un fel de galerie în aer liber. Puţin mai încolo, adunaţi în jurul unui buştean, prânzeau artiştii. Mă gândeam (în afara regretului că Dâmboviţa e mult mai ingustă, cu un chei inutilizabil ca galerie) cum ar fi percepută o manifestare similară la Bucureşti - probabil că s-ar fi vorbit de vandalism. Am intrat în vorbă cu pictorii, întrebându-i dacă e o activitate organizată, dacă au sponsori etc. Mi-au arătat, zâmbind, un pumn de monede strânse lângă buştean. Le-am zâmbit oarecum ruşinat - deşi mi-ar fi plăcut să contribui, eram lefter. Aveam în buzunar 3 euro -pentru o sticlă de apă - şi un bilet de tren, urma să plec în câteva ore. Le-am urat o zi bună, le-am spus că mi-au plăcut picturile - din păcate n-am putut să fac decât două poze, nu mai aveam baterie - şi am urcat în metroul spre Westbahnhof fără bilet, cu inima cât un purice, deşi localnicii mă asiguraseră că riscul de a fi controlat este practic nul.

Eram nedrept cu primăria gândind că la Bucureşti arta strazii ar fi privită negativ. Un bun contra-exemplu (deşi nu neapărat pe gustul meu) este transformarea peretelui de pe Arthur Verona colţ cu Dionisie Lupu, în cadrul unui proiect organizat de Art Delivery sub motto-ul "Închidem strada pentru maşini şi o deschidem pentru oameni". Mai multe sunt spuse în arhiva blog-ului străzii. Deşi (tot o opinie personală) proiectul Art Delivery este modest, el reprezintă unul din semnele că "ceva se mişcă". Lumea e din ce în ce mai interesată de locul unde trăieşte, bucureştenii încep să-şi conştientizeze oraşul.

Şi aici ajung la scopul articolului de faţă. La doar o săptămână distanţă de propunerea temei, Dilema Veche vine, în numărul 134, cu un dosar despre Bucureşti. Opiniile (puţine, după părerea mea, dar s-ar părea că tema va deveni o rubrică permanentă, "SOS Bucureşti") sunt în general constructive. Lamentările, atât de prezente în media, lipsesc din vocabularul repondenţilor. Coordonatoarea temei, Iaromira Popovici, face notă discordantă (Dar în Bucureşti nu avem încă locuri în care să adăstăm, să ne simţim pur şi simplu bine, relaxîndu-ne şi uitîndu-ne în jur, aşa cum se întîmplă în Braşov, Sibiu, Timişoara...) dar, din fericire, nu ştie ce vorbeşte. O plăcere deosebită mi-a făcut articolul doamnei Popescu-Criveanu, care pare să-mi dea, măcar parţial, dreptate în chestiunea Lipscanilor, despre care scriam acum câteva zile. Pun articolul mai jos şi sper să-i urmeze altele, la fel de bune.

Încotro curge Dîmboviţa
(Irina POPESCU-CRIVEANU)

Mîndria naţională suferă cumplit: intrăm în Europa fără o capitală pe deplin europeană, care nu are nici măcar un centru istoric precum cel al Braşovului. Ne dăm seama că avem o capitală dîmboviţeană, întinsă, prăfoasă, dezorganizată, pe care nu o putem iubi. Într-o încercare disperată de a regăsi occidentul din noi, credem că salvarea urbei şi a conştiinţei noastre cetăţeneşti depinde de restaurarea grabnică a Lipscăniei.

Faţadele lustruite, trotuarele măturate, cafenelele, magazinele de suveniruri şi Oficiul turismului de pe strada Şelari vor face ca Bucureştii să intre în marea familie a oraşelor listate în ghidul Michelin; pe străzile mărginaşe vor apărea panouri indicatoare (centre, centro, centru, center şi pandantul lor: alte direcţii, toate direcţiile, vă mulţumim, reveniţi). Oraşul va deveni clar pentru miile de turişti europeni şi japonezi care, epuizînd Principalele Curiozităţi Turistice, vor flana pe străduţele întortocheate, medievale, cu ochii într-un plan distribuit gratuit, pînă cînd, osteniţi, vor intra într-una din cîrciumioarele pitoreşti, cu scopul explicit nu de a mînca, ci de a descoperi bogăţiile gastronomice ale aborigenilor, cum ar fi ciorba lipovenească, poalele-n brîu şi, la alegere, braga sau horinca. Brelocurile reprezentînd Casa Poporului vor fi depăşite estetic numai de cele cu Hanul lui Manuc sau, pentru mai multă zvelteţe, de acelea cu Foişorul de Foc (obiectiv turistic excentric, recomandat avansaţilor).

Un circuit paralel, dar foarte frecventat, va propune descoperirea vieţii de fiecare zi în epoca lui Nicolae; se va porni de la Casa Poporului şi se va continua cu Palatul Primăverii, încheindu-se, sper, cu un prînz chez l’habitant, în zona Călăraşi Nou, cu o ciorbă de adidaşi şi o mîncărică de tacîmuri ca la mama acasă, stropite din belşug cu brifcor şi încununate de adevăratul nechezol. O plimbare cu barca pe lacurile din salba Colentinei, pentru vizitarea noilor cartiere burgheze, şi o cină la restaurantul panoramic din noul cartier rezidenţial Bordei (La Hutte) vor încheia o zi turistică plină. A doua zi, turistul va avea de ales între shopping european pe Calea Victoriei, chinezesc la „Europa“, tradiţional, în Piaţa Matache (salvată de la demolare de o iniţiativă susţinută a societăţii civile), revenindu-ne astfel, cel puţin în grai, acea piaţă Matache Masslarue – cum o numea, proaspăt stabilită în Bucureşti, tante Elise Pompeï, prietena străbunicii mele. Ne vom simţi, desigur, împliniţi. În restul oraşului, introducerea de reguli urbanistice stricte, europene, va face imposibil orice abuz, dar şi orice desfătare.

Eu una îmi doresc mai mult. Cred că înainte de a vorbi despre viitorii săi posibili, oraşul trebuie înţeles şi iubit, pentru că e iubibil. Nu numai fanii familiei Caragiale, ai lui Claymoor sau ai lui Cristian Vasile, nu numai erudiţii cunoscători ai lui Gottereau (P.), Cerchez (Gr.), Berindei (I.D.), Creangă (H.), Petrescu (A.) au voie să se plimbe prin oraş şi să-l privească. Poate că, dacă ne plimbăm mai mult, vom distruge mai puţin din ce e minunat în oraş şi vom construi mai bine.

Mai mult decît jalea din Lipscănie, mai mult decît ridicarea de monumente ţuguiate străpungînd cartofi de tristă făcătură şi mai mult decît construirea lîngă biserici de orice confesiune, pe mine mă dor distrugerile discrete ale substanţei oraşului, care substanţă nu e neapărat monumentală, centrală, europeană sau istorică. E mai degrabă destinsă, înverzită, periferică şi tradiţională.

Ce-i strică ei, substanţei, este lupta contemporanilor noştri primari, arhitecţi-şefi, arhitecţi sau investitori strategici, cu casele mici, curţile mari şi gardurile transparente şi, în general, cu orice zorea, corcoduş sau petic de pămînt uscat; domnia termopanelor, dispariţia stucaturilor şi, odată cu ele, a faţadelor care le arborau mîndre, furtul Pisicii de piatră din faţa casei Regelui de pe strada Caragiale; domnia closetelor ecologice şi a arcelor de triumf luminoase puse la intrarea în vechi parcuri cărora li s-a uzurpat mai mult decît numele. Îi mai strică, iarăşi, urîţenia multor case noi, vopsite în culorile războiului, care ies ameninţător din curţile prea mici ca să le încapă, sfidînd vecinii modeşti, case sau oameni.

Îi mai strică, şi încă rău de tot, ideea că singurul cartier valoros al oraşului este „centrul istoric“ care, aşa cum a fost el delimitat, nu este decît o parte a centrului comercial şi administrativ al oraşului de secol XIX şi numai o parte a oraşului de secol XVI-XVIII. Vorbim despre o parte căreia îi lipseşte centrul religios şi administrativ dintre Mitropolie şi Radu-Vodă, fără de care nu poate fi înţeles; căreia îi lipsesc, de pildă, zonele rezidenţiale vechi de la Silvestru sau de la Sfînta Ecaterina; căreia îi lipseşte zona comercială şi de promenadă a Căii Victoriei, din bdul Elisabeta pînă la Ateneu, căreia îi lipseşte Balta Cişmigiului. Îi mai lipsesc zone de locuinţe boiereşti, zona Pieţei Palatului, a Pieţei Romane, zonele periferice care au evoluat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, valoroase şi dînsele.

Pentru că nu poate exista un centru istoric fără de oraş istoric, haideţi să considerăm istorie – pe lîngă Curtea Veche şi zona negustorească din jurul ei – casa bucureşteană cu curte (a boierului sau a mahalagiului) şi decorul său european, biserica cu grădină, răscrucea din faţa ei, gardul, cîrciuma, castanul, în modul lor de ordonare special, prea iute calificat drept dezordonat. Să considerăm tot istorie cartierul de locuinţe modeste din Domenii, cel pompos de pe Aleea Alexandru sau cartierele de blocuri muncitoreşti. Probabil că în acest mod vom înţelege mai bine Bucureştii cei mulţi, vioi şi complicaţi, în loc să visăm, frustraţi, poduri imperiale peste o Dîmboviţă a cărei originalitate este curgerea dinspre Vest către Est.