Să moară Lipscanii!

"Don't want to hear about it / Every single one's got a story to tell" (The White Stripes)

Poate primul loc cu care ia contact provincialul ajuns la capitală e Lipscaniul - fie că eşti în cautare de un chilipir, că ai treabă la Bancă, Bibliotecă sau Universitate, că eşti turist în cautare de specific sau arhitect în căutare de suferinţă, labirintul de străduţe dintre Elisabeta şi Splai e de neocolit. Pe vremea când l-am cunoscut eu, nimic nu mai amintea de marfurile de Lipsca (Leipzig) ce i-au dat nume; locul era invadat de blugi şi sarafane turceşti, comerţul stradal înflorea printre micii la grătar naţionali şi faţadele deja căzute; pe timp de noapte locul se umplea de tineri atraşi de barurile deschise în subsoluri insalubre; tot mizeria era caracteristică şi pentru terasele ce se deschideau pe timp de vară. Cu toate astea, de undeva se insinua sentimentul că ar trebui să iubeşti zona; peste timp, începi deja să crezi asta, să ajungi frecvent pe străzi şi să cauţi frumosul sau istoria. Mai mult, o recomanzi şi altora...

Există un mit bucureştean al Lipscanilor, o impresie generală că locul reprezintă ceva, există (în afară de, evident, "Craii de Curtea-Veche") o întreagă literatură ce cultivă nostalgic o memorie ce a amplificat, în timp, un farmec care, deşi probabil că a existat, era mult mai slab decât se crede astăzi. Primarii Bucureştilor au contibuit la crearea mitului - mandat după mandat, au promis renovarea zonei, transformarea ei în simbol turistic, refacerea unei atmosfere interbelice comparabilă cu şarmul Budapestei, Vienei, sau, de ce nu, Parisului. Nimic nu s-a întâmplat; de curând citeam că licitaţia pentru refacere a fost din nou amânată - deşi mai multe firme cumpăraseră caietul de sarcini, nici una nu a licitat.

În jurnalismul românesc post-Revoluţie a dominat atitudinea negativă - nu eşti om serios dacă nu te încrâncenezi pe metehne şi mentalităţi, dacă nu refuzi să observi orice lucru bun, dacă nu-ţi pute totul. Eu cred că e mai profitabil să vezi şi să lauzi lucrurile bune, în speranţa că se vor înmulţi. Face bine la psihic... Cu toate astea, aproape că sunt de acord cu ideea - violentă - din titlu, idee ce mi-a venit citind un articol de Andrei Gheorghe - exponent al atitudinii jurnalistic-negativă pomenită mai sus -, articol numit "Zona unde s-a întâmplat ceva". "Ceva"-ul lui Gheorghe nu e altceva decât o mică violenţă de bazar deghizată în nevroză metropolitană, cu aere de cosmopolitism, dar m-a făcut să mă întreb ce înseamnă Lipscaniul pentru mine. "Să moară, deci, Lipscanii!", mi-am spus, excedat de anii în care i-am aşteptat transformarea, mai ceva decât bunicii venirea americanilor. După ce am rostit blasfemia am fost cuprins de remuşcări - mitul lucra - şi-am încercat să fiu rezonabil, dar n-am reuşit să scap de impresia că Lipscaniul e prea puţin.

Atâta vreme cât mai am Cotrocenii, Dorobanţiul, Traianul, Mitropolia ş.a. n-aveţi decât să demolaţi Lipscanii. Nu acolo e concentrat farmecul Bucureştilor, nu acolo stă istoria, nu acolo ne sunt monumentele, nu acolo îmi place să mă plimb ore întregi de linişte printre case pitoreşti. Să avem curajul celor din Budapesta, Viena, Paris de a demola atunci când e cazul şi de a construi cum trebuie. Păstraţi Stavropoleus, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae-Şelari, Biserica Rusă, Biserica Bulgară, Curtea Veche, Hanul cu tei, Hanul lui Manuc, Banca Naţională, Biblioteca şi Pasajul Villacrose, şi jos cu restul cacofoniei! Să fie în loc un frate pentru Cişmigiu, să-l botezăm "Parcul Lipscani" şi să puneţi, undeva între Sf. Nicolae şi Stavropoleus, o cruce: "Aici zace Lipscani, ucis de noi în anul 200x, după o lungă agonie."

P.S. Am fost provocat să scriu şi de articolul lui Andrei Pleşu din Dilema Veche nr. 132, "Despre ascultare şi vedere", articol ce propune ca soluţie a problemei Lipscanilor "o doză tare de angelism". Deşi l-am citit cu plăcere, nu cred în soluţie...

________________

Aticolul lui Andrei Gheorghe:

Zona Lipscani-Gabroveni-Selari-Blanari, acel cartier unde am si eu, uneori, senzatia ca in Bucuresti s-a mai intamplat si altceva decat termopane. Un vanzator semiambulant, asta pentru ca are o taraba mica si neagra din tabla, pe care-si intinde marfa, se pregateste sa plece. E ora 6, nu mai sunt clienti, iar bucurestenii care o sa vina nu dau doi bani pe pantofii lui de mort marca mike, puna si adibas, facuti intr-o jonca sau pe un slep in Istanbul. Surprinde cu coada ochiului un cetatean singur si trist cam la 3 metri departare, care va trece curand prin sfera lui de actiune. Pe cetatean putea foarte bine sa fie un tricou pe care sa scrie cu litere mari “Eu sunt roman“, adica e atat de banal, de mediocru si de “roman” imbracat in eternele haine de culoarea asfaltului (asta ca sa-i calci mai usor noaptea pe drumurile neluminate, cand dorm beti, intinsi pe trotuar) incat nu poate confundat sub nici o forma cu vreun strain. In plus, expresia lui morocanoasa il va demasca in orice multime drept un bucurestean sucarit. Comerciantul se apleaca peste taraba in asa fel incat, atarnand cu corpul pe jumatate in aer, sa-i strige trecatorului drept in ureche, in clipa in care acesta trece prin fata sa, cu maximum de putere si minimum de intonatie: HAUARIUUU!!! Trecatorul se intoarce uimit spre fata zambitoare care urla si, la randul sau, tot din rasputeri, replica cu violenta, rasismul si prezenta de spirit specifice locuitorului unei metropole: HABARNAAAM!