Eu, Kafka şi poliţistul. Cum am furat chiloţii doamnei

Mă rugase acum ceva vreme o prietenă să scriu despre discriminare, despre populaţia romă. Ideea era că o imagine negativă bazată pe prejudecăţi şi formată în lipsa unei cunoaşteri "la prima mână" conduce la generalizări şi că generalizările conduc la discriminare. Ar fi trebuit să pun accent pe ideea că "generalizările sunt absurde şi nedrepte", un lucru de bun simţ dar care e atât de des ignorat. O întrebare simplă dar la care nu ne gândim niciodată este "cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom?" Prima mea reacţie a fost "Kafka, frate!", mă şi vedeam rescriind povestea lui Gregor Samsa în cheie autohtonă... M-am răzgândit destul de repede, prefer să vă spun o poveste trăită de mine.

Era o seară obişnuită în cartierul X. Grupuri de tineri se strângeau în faţa blocurilor. Se asculta muzică, se înjurau profesori, se cucereau fete. Lumea la crepuscul căpăta o aură de mister, extraordinarul şi banalitatea deveneau concepte relative. Neobişnuitul serii a venit de la Dan: "Băi, aseară am fost dat afară din casă şi am dormit în scara doi, la etajul şapte, am găsit un pat acolo..." Simţeam nevoia să vedem, aşa că eu şi cu Nicu ne-am hotărât să urcăm pe scările lipsite de lumină. Pe la etajul patru, o uşă s-a deschis brusc şi s-au auzit ţipete.
- Hoţul, hoţul!! Aţi venit iar la furat, nu v-ar ajunge!
Sunt un leneş. Nu-mi place să fug. În timp ce Nicu dispărea rapid pe trepte, eu m-am trezit faţă în faţă cu o femeie corpolentă, tipul clasic de gospodină, cu părul permanent, îmbrăcată în haine "de casă" (adică îngrozitoare), agitată şi roşie la faţă.
- Tu, tu mi-ai furat aseară chiloţii! I-am pus pe sârmă şi, când să mă duc să-i iau, dispăruseră!
M-am uitat să văd încotro îşi îndrepta acuzator degetul. Pe un balcon cu intrare din casa scării erau întinse sârme pe care atârnau diverse articole de lenjerie. M-am amuzat. Cu un ton calm, cu o faţă serioasă, încercând să eman încredere, stabilitate, statut, am încercat să o potolesc.
- Doamnă, fiţi vă rog rezonabilă. Am eu faţă de hoţ?
M-a cântărit. Deşi nu prezentam încredere din punctul ei de vedere - eram tânăr, aveam părul lung şi în priviri mi se citea o oarecare zeflemea - nu eram infractorul tipic. A scuturat din cap şi a continuat să răcnească:
- NICI O REZONABILĂ! SĂ VINĂ POLIŢIA!
Holul se umplea încet-încet de vecinii atraşi de gălăgie. Unii erau sceptici, alţii intrigaţi... Când încă o femeie a început să ţipe că i-au dispărut rufele de pe sârmă, doi bărbaţi m-au încadrat să nu fug iar un al treilea, din grupul scepticilor (tânăr şi cu o figură inteligentă), a fost trimis să cheme autorităţile. Poliţistul a sosit prompt, a scos un carneţel şi un pix - aveam deja impresia că asist la un film - şi şi-a început interogatoriul.
- Tinere, de ce ai furat chiloţii doamnei?
Eram încă tare pe poziţii. Percepeam absurdul, dar mă simţeam de neatins. Am fost tentat pentru o secundă să pornesc o disertaţie despre motivele pentru care chiloţii doamnelor ar merita furaţi, dar o privire spre huiduma transpirată ce juca rolul doamnei a alungat orice gând îndrăzneţ şi am spus, aproape umil,
- N-am furat nimic...
- Bine, să zicem. Dar atunci ce cauţi la ora asta aici?
Se facuse într-adevăr noapte. În blocurile din jur mai pâlpâia la câte un geam o lumină. Pe străzile pustii treceau rar maşini. Şi nimeni nu ştia că, într-un bloc la etajul patru, se petrece o dramă. Eram singur şi începea să-mi fie frică.
- Păi, ştiţi, voiam să urc la etajul şapte
- ...aşa...
- Ca să văd dacă acolo se află un pat.
- Poftim!?
- Da, mi-a spus un cunoscut că la etajul şapte se află un pat. Voiam să verific.
- Pleacă, mă de aici! Îţi baţi joc de mine? A-MEN-DĂ!
Suna rău. Chiar aşa, ce scuză era aia? Din mulţimea furioasă, urcând pe scările deja pline, se aud paşi. Mai venea un bărbat. Încă un acuzator. Încă o voce.
- Bună seara! Ce se întâmplă aici?
Relatări furibunde, voci amestecate, uite hoţul, l-am prins, mi-a furat chiloţii! ce bine că am deschis la timp uşa, altfel iar scăpa.
- Auzi, dar parcă eu te ştiu pe tine? Nu eşti tu prieten cu baiatul avocatului de la parter?
- Ba da.
- A, pai atunci n-ai furat tu!
Vocile amestecate şuşotesc în continuare, n-a furat el? pai n-auzi că-l ştie vecinul de la doi, că e prieten cu... pai înseamnă că nu e el, da, nu e el. Dezamăgită, lumea a început să intre în case - hai mă la televizor - şi în curând era linişte. Am mai rămas pe hol doar eu, poliţistul dezamăgit, salvatorul vecin de la doi şi tânărul care chemase poliţia. I-am rugat să mă scuze că trebuie să plec acasă şi mi-au dat drumul. A doua zi am aflat că tânărul a luat amendă pentru că a cerut intervenţia organelor fără motiv. Amenda a plătit-o singur, nici un vecin nu l-a ajutat. Eu am rămas cu un sentiment de vinovăţie şi n-am aflat niciodată cine furase chiloţii doamnei.

Cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom? Nu ştiu, dar cred că mi-aş dori să existe mulţi vecini de la doi.