Din nou despre oraş

Viena, 2006. Mă plimbam pe o stradă lăturalnică a Districtului I, în care strălucirea centrului începea să lase loc atmosferei oraşului nou. Ajuns la un pod peste Dunăre, am coborât scările trezindu-mă pe chei, în mijlocul unui atelier de pictură. Expuse pe ziduri, printre graffiti, zeci de lucrări făcute pe lemn, cu tempera sau guaşe, într-un fel de galerie în aer liber. Puţin mai încolo, adunaţi în jurul unui buştean, prânzeau artiştii. Mă gândeam (în afara regretului că Dâmboviţa e mult mai ingustă, cu un chei inutilizabil ca galerie) cum ar fi percepută o manifestare similară la Bucureşti - probabil că s-ar fi vorbit de vandalism. Am intrat în vorbă cu pictorii, întrebându-i dacă e o activitate organizată, dacă au sponsori etc. Mi-au arătat, zâmbind, un pumn de monede strânse lângă buştean. Le-am zâmbit oarecum ruşinat - deşi mi-ar fi plăcut să contribui, eram lefter. Aveam în buzunar 3 euro -pentru o sticlă de apă - şi un bilet de tren, urma să plec în câteva ore. Le-am urat o zi bună, le-am spus că mi-au plăcut picturile - din păcate n-am putut să fac decât două poze, nu mai aveam baterie - şi am urcat în metroul spre Westbahnhof fără bilet, cu inima cât un purice, deşi localnicii mă asiguraseră că riscul de a fi controlat este practic nul.

Eram nedrept cu primăria gândind că la Bucureşti arta strazii ar fi privită negativ. Un bun contra-exemplu (deşi nu neapărat pe gustul meu) este transformarea peretelui de pe Arthur Verona colţ cu Dionisie Lupu, în cadrul unui proiect organizat de Art Delivery sub motto-ul "Închidem strada pentru maşini şi o deschidem pentru oameni". Mai multe sunt spuse în arhiva blog-ului străzii. Deşi (tot o opinie personală) proiectul Art Delivery este modest, el reprezintă unul din semnele că "ceva se mişcă". Lumea e din ce în ce mai interesată de locul unde trăieşte, bucureştenii încep să-şi conştientizeze oraşul.

Şi aici ajung la scopul articolului de faţă. La doar o săptămână distanţă de propunerea temei, Dilema Veche vine, în numărul 134, cu un dosar despre Bucureşti. Opiniile (puţine, după părerea mea, dar s-ar părea că tema va deveni o rubrică permanentă, "SOS Bucureşti") sunt în general constructive. Lamentările, atât de prezente în media, lipsesc din vocabularul repondenţilor. Coordonatoarea temei, Iaromira Popovici, face notă discordantă (Dar în Bucureşti nu avem încă locuri în care să adăstăm, să ne simţim pur şi simplu bine, relaxîndu-ne şi uitîndu-ne în jur, aşa cum se întîmplă în Braşov, Sibiu, Timişoara...) dar, din fericire, nu ştie ce vorbeşte. O plăcere deosebită mi-a făcut articolul doamnei Popescu-Criveanu, care pare să-mi dea, măcar parţial, dreptate în chestiunea Lipscanilor, despre care scriam acum câteva zile. Pun articolul mai jos şi sper să-i urmeze altele, la fel de bune.

Încotro curge Dîmboviţa
(Irina POPESCU-CRIVEANU)

Mîndria naţională suferă cumplit: intrăm în Europa fără o capitală pe deplin europeană, care nu are nici măcar un centru istoric precum cel al Braşovului. Ne dăm seama că avem o capitală dîmboviţeană, întinsă, prăfoasă, dezorganizată, pe care nu o putem iubi. Într-o încercare disperată de a regăsi occidentul din noi, credem că salvarea urbei şi a conştiinţei noastre cetăţeneşti depinde de restaurarea grabnică a Lipscăniei.

Faţadele lustruite, trotuarele măturate, cafenelele, magazinele de suveniruri şi Oficiul turismului de pe strada Şelari vor face ca Bucureştii să intre în marea familie a oraşelor listate în ghidul Michelin; pe străzile mărginaşe vor apărea panouri indicatoare (centre, centro, centru, center şi pandantul lor: alte direcţii, toate direcţiile, vă mulţumim, reveniţi). Oraşul va deveni clar pentru miile de turişti europeni şi japonezi care, epuizînd Principalele Curiozităţi Turistice, vor flana pe străduţele întortocheate, medievale, cu ochii într-un plan distribuit gratuit, pînă cînd, osteniţi, vor intra într-una din cîrciumioarele pitoreşti, cu scopul explicit nu de a mînca, ci de a descoperi bogăţiile gastronomice ale aborigenilor, cum ar fi ciorba lipovenească, poalele-n brîu şi, la alegere, braga sau horinca. Brelocurile reprezentînd Casa Poporului vor fi depăşite estetic numai de cele cu Hanul lui Manuc sau, pentru mai multă zvelteţe, de acelea cu Foişorul de Foc (obiectiv turistic excentric, recomandat avansaţilor).

Un circuit paralel, dar foarte frecventat, va propune descoperirea vieţii de fiecare zi în epoca lui Nicolae; se va porni de la Casa Poporului şi se va continua cu Palatul Primăverii, încheindu-se, sper, cu un prînz chez l’habitant, în zona Călăraşi Nou, cu o ciorbă de adidaşi şi o mîncărică de tacîmuri ca la mama acasă, stropite din belşug cu brifcor şi încununate de adevăratul nechezol. O plimbare cu barca pe lacurile din salba Colentinei, pentru vizitarea noilor cartiere burgheze, şi o cină la restaurantul panoramic din noul cartier rezidenţial Bordei (La Hutte) vor încheia o zi turistică plină. A doua zi, turistul va avea de ales între shopping european pe Calea Victoriei, chinezesc la „Europa“, tradiţional, în Piaţa Matache (salvată de la demolare de o iniţiativă susţinută a societăţii civile), revenindu-ne astfel, cel puţin în grai, acea piaţă Matache Masslarue – cum o numea, proaspăt stabilită în Bucureşti, tante Elise Pompeï, prietena străbunicii mele. Ne vom simţi, desigur, împliniţi. În restul oraşului, introducerea de reguli urbanistice stricte, europene, va face imposibil orice abuz, dar şi orice desfătare.

Eu una îmi doresc mai mult. Cred că înainte de a vorbi despre viitorii săi posibili, oraşul trebuie înţeles şi iubit, pentru că e iubibil. Nu numai fanii familiei Caragiale, ai lui Claymoor sau ai lui Cristian Vasile, nu numai erudiţii cunoscători ai lui Gottereau (P.), Cerchez (Gr.), Berindei (I.D.), Creangă (H.), Petrescu (A.) au voie să se plimbe prin oraş şi să-l privească. Poate că, dacă ne plimbăm mai mult, vom distruge mai puţin din ce e minunat în oraş şi vom construi mai bine.

Mai mult decît jalea din Lipscănie, mai mult decît ridicarea de monumente ţuguiate străpungînd cartofi de tristă făcătură şi mai mult decît construirea lîngă biserici de orice confesiune, pe mine mă dor distrugerile discrete ale substanţei oraşului, care substanţă nu e neapărat monumentală, centrală, europeană sau istorică. E mai degrabă destinsă, înverzită, periferică şi tradiţională.

Ce-i strică ei, substanţei, este lupta contemporanilor noştri primari, arhitecţi-şefi, arhitecţi sau investitori strategici, cu casele mici, curţile mari şi gardurile transparente şi, în general, cu orice zorea, corcoduş sau petic de pămînt uscat; domnia termopanelor, dispariţia stucaturilor şi, odată cu ele, a faţadelor care le arborau mîndre, furtul Pisicii de piatră din faţa casei Regelui de pe strada Caragiale; domnia closetelor ecologice şi a arcelor de triumf luminoase puse la intrarea în vechi parcuri cărora li s-a uzurpat mai mult decît numele. Îi mai strică, iarăşi, urîţenia multor case noi, vopsite în culorile războiului, care ies ameninţător din curţile prea mici ca să le încapă, sfidînd vecinii modeşti, case sau oameni.

Îi mai strică, şi încă rău de tot, ideea că singurul cartier valoros al oraşului este „centrul istoric“ care, aşa cum a fost el delimitat, nu este decît o parte a centrului comercial şi administrativ al oraşului de secol XIX şi numai o parte a oraşului de secol XVI-XVIII. Vorbim despre o parte căreia îi lipseşte centrul religios şi administrativ dintre Mitropolie şi Radu-Vodă, fără de care nu poate fi înţeles; căreia îi lipsesc, de pildă, zonele rezidenţiale vechi de la Silvestru sau de la Sfînta Ecaterina; căreia îi lipseşte zona comercială şi de promenadă a Căii Victoriei, din bdul Elisabeta pînă la Ateneu, căreia îi lipseşte Balta Cişmigiului. Îi mai lipsesc zone de locuinţe boiereşti, zona Pieţei Palatului, a Pieţei Romane, zonele periferice care au evoluat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, valoroase şi dînsele.

Pentru că nu poate exista un centru istoric fără de oraş istoric, haideţi să considerăm istorie – pe lîngă Curtea Veche şi zona negustorească din jurul ei – casa bucureşteană cu curte (a boierului sau a mahalagiului) şi decorul său european, biserica cu grădină, răscrucea din faţa ei, gardul, cîrciuma, castanul, în modul lor de ordonare special, prea iute calificat drept dezordonat. Să considerăm tot istorie cartierul de locuinţe modeste din Domenii, cel pompos de pe Aleea Alexandru sau cartierele de blocuri muncitoreşti. Probabil că în acest mod vom înţelege mai bine Bucureştii cei mulţi, vioi şi complicaţi, în loc să visăm, frustraţi, poduri imperiale peste o Dîmboviţă a cărei originalitate este curgerea dinspre Vest către Est.

Exerciţii de nesimţire

I: "Sunt masochist, trăiesc în România."

Constanţa, anii '90. Prinsesem un troleu liber. În afara mea, undeva, tocmai în faţa maşinii, mai era o singură persoană. Deşi nu eram obosit - n-aveam dreptul să fiu obosit, dacă era să mă iau după cei în vârstă, doar aveam 17 ani - m-am aşezat pe unul din locurile "Rezervate pentru..." cu bucuria unui copil ce face un lucru interzis. Cu o staţie înainte să cobor, în troleu urcă o bătrână. Vine fix spre mine şi, cu o voce poruncitoare, îmi spune: "Ridică-te. Vreau să stau." Perplex, am încercat să protestez: "Dar, doamnă, puteţi sta oriunde." "Nu contează. Eu vreau să stau aici." M-am ridicat, încercând să nu par totuşi că îi ofer locul, dar trebuia să cobor. În urma mea, printre uşile care se închideau, am apucat să aud: "Nesimţitul..."

Peste vreo trei ani, plecat în Bucureşti la facultate, mi-am propus să fac "exerciţii de nesimţire": luam o carte sau un curs, urcam în autobuzul 133 aproape de capăt, ocupam un loc şi încercam să stau cât mai mult pe scaun. M-aş fi ridicat bucuros să ofer locul oricui mi-l cerea, dar bătrânii de aici erau diferiţi - se aşezau în faţa ta, luau o postură suferindă, toată greutatea lumii părea pusă în spatele lor şi mai ales în plasele ce le cărau, mormăiau în barbă despre "tinerii din ziua de azi", se lipeau de tine, îţi dădeau - pe cât de discret posibil - coate în stomac, umeri, bărbie, dar n-ar fi spus pentru nimic în lume "Nu vă supăraţi, îmi puteţi da locul dumneavoastră?" Îmi concentram ochii în curs, mă uitam pe geam, mă făceam că nu vad, dar mai mult de trei staţii n-am rezistat niciodată, deşi pentru restul părea mult mai simplu. Am renunţat relativ repede la exerciţii, nu puteam - şi nici nu avea rost - să mă schimb, iar o comunicare normală se dovedise imposibilă.

Zilele astea mă aflam în trenul Bucureşti-Constanţa. În compartiment mai erau un domn pe la 75 de ani, un altul puţin peste 60, soţia lui, cu puţin mai tânără, un tânăr, pe la 22 şi o tânără până în 20 de ani ce a dormit tot drumul. Tăcere lungă, în afară de "Bună ziua" nu s-a mai spus nimic timp de aproape trei ore, până după Feteşti, când domnul de 60 şi-a închis "Rebus"-ul şi a încercat să lege o conversaţie. Subiectul zilei era "dosariada" şi în special Mona Muscă. Opiniile - schimbate cu domnul de 75 - erau, după părerea mea, excentrice. Se simţea în tonul lor o semi-nostalgie comunistă, ascunsă mai mult de ruşine, şi o relativitate morală, justificată prin ideea că "le-au văzut pe toate" şi deci nimic nu contează. Era ca o discuţie despre personaje mondene dusă în plan politic, ba poate chiar mai mult, delaţiunea era pusă pe acelaşi plan cu o şotie din copilărie. "Dana" se metamorfozase în Ionel turnând dulceaţă în şoşoni şi purta aceeaşi vină morală. Am încercat să ignor discuţia, oamenii se simţeau bine şi, de fapt, nu voiau să polemizeze, ci doar să mai treacă timpul. N-am reuşit să tac, m-am indignat când, trecând pe lângă Canal, au început să laude "marea realizare" ceauşistă - nici pe departe unica, păreau să credă. "De acord, e o realizare canalul, dar contează şi cum s-a făcut..." am spus, şi cred că în voce mi s-a cunoscut frustrarea. "Ce vrei să spui?" m-a tutuit fără rezerve domnul de 60, "că e făcut prost?" I-am spus că nu-s hidrolog (nu cred că a prins ironia), deci nu ştiu dacă e bine sau prost făcut. Dar ştiu că acolo au murit oameni... A obiectat, spunând că la orice construcţie mare mor oameni. Tot ce se poate, dar nu aşa, nu cum a fost. De unde ştii? mi-a zis, şi ne-am lansat într-o recapitulare pe genunchi a comunismului care, în lumea mea, era tot ce poate fi mai rau, iar în a lui era, până la urmă, tot ceea ce ştia şi trăise. După vreo zece minute eram deja stânjeniţi, era clar că nu putem comunica, aşa că am trivializat discuţia ("Ce, aştia de acum sunt mai buni?") şi am povestit despre personajele post-revoluţionare, despre milionarii de carton, despre Sidex, Alro, C.L.A. Medgidia sau Insula mare a Brăilei, doar pentru a încerca, din politeţe, să nu atingem punctul nevralgic ce se formase între noi, ceea ce englezii ar numi "bad blood". Era important să vorbim, tăcerea ar fi însemnat că unul dintre noi o luase personal. Constanţa ne-a găsit despărţindu-ne cu politeţuri exagerate. Am alungat atmosfera încărcată conducând domnişoara de 20 de ani până la autobuz; mergea pentru prima dată singură în Vama Veche şi nu ştia unde e autogara. Avea ochii mari, cârpiţi de somn şi foarte verzi, şi pun pariu că nu ştia nimic despre comunişti.


II: "Sunt piroman, mi-aprind televizorul."

Am primit ieri un mail de la o prietenă. Conţinea scrisoarea lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă şi opinia sociologului Mihaela Miroiu şi îmi cerea să-mi spun părerea despre subiect. Transcriu mai jos răspunsul, conceput în grabă.

Liiceanu e dur, dar are dreptate. Ce nu înţeleg eu în articolul lui e punctul de pornire. Nu pot pricepe cum de Liiceanu a putut urmări emisiunea lui Nistorescu şi Ursu. Întâmplător, am poposit cu telecomanda de câteva ori la emisiunea respectivă; ba chiar am prins şi câteva momente din emisiunea cu Mona Muscă. Dar eu nu pot rezista mai mult de cinci minute la gradul de mârlănie care se practică acolo, mă sufoc şi îmi vine să sar în primul taxi, să ajung în studioul Realităţii şi să fac ce n-am făcut vreodată: să intru în direct şi să îi scuip, cât pot eu de greţos, pe "jurnaliştii" - de o probitate, se înţelege, exemplară - Nistorescu şi Ursu. Pot înghiţi multe lucruri, dar nu mârlănia dusă la rang de intransigenţă. În studioul ăla, Mona Muscă părea, ba nu!, era, prin comparaţie, un înger, o statuie a bunului simţ.


Dar era o statuie care a colaborat cu Securitatea. Mai mult, părea că nu îşi pricepe vina, avea în continuare acelaşi discurs moralist, poza într-o persoană care, chiar date fiind circumstanţele (pe care nu le nega decât parţial) făcuse bine. Ce nu pricepe doamna Mona Muscă e că "bine" şi "Securitate" nu pot apărea în aceeaşi propoziţie decât dacă verbul este la forma negativă... Ce nu pricepe doamna sociolog ce îi dă replica lui Liiceanu e că "dosariada" - ce nume imbecil - nu e orientată contra Monei Muscă. Ea este doar unul dintre oamenii care nu au ce căuta în politică. Ca ea mai sunt şi alţii - şi oamenii normali, sper eu, îi vor pe toţi eliminaţi. Eu nu cer execuţii în piaţa publică, nu cer autodafe-uri, mă dezgustă spectacolul mediatic, dar vreau un singur lucru: colaboratorii Securităţii să nu aibă funcţii politice. Şi să nu facă parte din partide.

Cifrele privind numărul lor sunt contradictorii. Acum două săptămâni citeam că ar fi fost, în '89, o sută de mii. Săptămâna trecută au ajuns două sute. Pot să fie şi patru, eu nu vreau nici unul în politică. Mi s-a spus că sunt radical. De ce? Ce e aşa de important pentru foştii securişti sau informatori în politică? Toţi au (şi) alte meserii, pe care nimeni nu le interzice să le practice... Eu n-am nevoie de Mona Muscă în politică. Vreau ca toate dosarele să fie studiate - cei care "doar" au colaborat cu Securitatea, să fie lustraţi. Cei care au făcut mai mult, torţionarii, de diverse grade, să fie închişi. Un popor de 20 de milioane îşi poate permite ca patru sute de mii de turnători vocaţionali să nu intre în politică.

Mă întreabă lumea de unde încrâncenarea. În primul rând, eu neg că aş fi încrâncenat. Repet, a nu face politică nu e un rău aşa de mare, decât pentru corupţi. Mi se spune "Ce ştiu eu?" E drept, nu-mi amintesc mare lucru. Dar îmi amintesc, [...] peste toate, FRICA. Şi dorinţa alor mei (şi aproape a întregii lor generaţii) de a nu gândi, de a nu avea nici un fel de opinie, pentru că aşa era cel mai sigur.

România de azi şi "mentalitatea" de care se vorbeşte încă de la Revoluţie sunt, în mare parte, opera Securităţii. Dacă vreau răzbunare? Vreau, doar că eu aş numi-o "reparaţie morală"...

Într-un fel, foştii securişti şi informatori sunt bătrânii politici ai României de azi. Şi-au dedicat viaţa creşterii noastre, doar că n-am ieşit cum şi-au dorit. Sub semnul morţii - politice, în cazul lor - devin băţoşi şi se arată indignaţi de lipsa de respect a tinerilor. Sau se roagă, îţi plâng pe umăr, vor să arate că "sunt şi ei oameni". Pentru un loc pe scaun. În faţa lor nu pot simţi decât dezgustul adolescentului pentru ceea ce e urât, decrepit, mirositor... Deşi astăzi găsesc scuze pentru impoliteţea bătrânei din troleu pomenită la început - ba chiar îi pot da parţial dreptate - sunt convins că, aşa cum acum nu găsesc scuze pentru bătrânii politici, nu voi găsi nici mâine. "Exerciţiul de nesimţire" are acum o altă miză, devine un exerciţiu de curăţenie. Îmi rezerv un loc în 133, cu ultima staţie Uniunea.

P.S. auto-ironic, după ce (m-)am recitit:
Să ştiţi că n-am stat drepti şi n-am cântat imnul în timp ce scriam. Nu că ar fi fost un lucru rău...




_______________________________________________


Scrisoarea deschisa a lui Gabriel Liiceanu catre Mona Musca

Doamna Mona Musca,

Nu sunt ziarist de meserie, prin asta intelegand ca nu sunt capabil sa scriu in ritmul in care se succed evenimentele, ci numai in acela pe care mi-l dicteaza o stare de suflet. Altfel spus, trebuie, ca sa pot scrie, sa sufar o comotie afectiva. Trebuie sa ma entuziasmeze ceva, sa mi se para strigator la cer sau sa ma scoata rau din sarite, ca sa pot sa ma asez in fata unei pagini albe, simtind ca daca nu o fac risc sa ma sufoc.

Doamna, trebuie sa va marturisesc ca de cand v-am vazut in emisiunea lui Cornel Nistorescu si a lui Adrian Ursu, la Realitatea TV, mi-am pierdut linistea. Nu stiu care scriitor rus devenit sovietic a scris, cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic: „«Om», ce frumos suna acest cuvant!". Gorki, parca. Vazandu-va si ascultandu-va mi-am zis, cu acreala si disperarea sufletului romanesc trecut prin 40 de ani de comunism si prin cei 16 care i-au urmat: „Cata decadere, in fiinta asta umana!" Am sa incerc, doamna, in randurile care urmeaza, sa va explic de ce cred ca nu mi-a fost dat sa vad in acesti 16 ani ceva mai jalnic decat spectacolul pe care mi l-ati oferit d-voastra.

Ati afirmat ca semnand un angajament cu Securitatea ati facut un act patriotic si umanitar. D-voastra erati ingrijorata, acolo, la facultatea din Timisoara unde lucrati, de soarta „copiilor" arabi si v-ati gandit sa-i feriti de primejdii punandu-va, ca profesoara a lor, in slujba Securitatii. V-ati grabit sa invocati aberatia (care isi face drum prin mintile oamenilor protejata fiind de o lege) ca nu ati facut „politie politica".

Incep prin a va ruga sa nu va mai ascundeti dupa deget folosind acest mizerabil tertip. Nu-i demn de d-voastra. Pe asta il folosesc securistii, nu d-voastra, doamna. E adevarat, nu ati facut politie politica, pentru ca Securitatea toata, cu colaboratorii ei cu tot, nu facea politie politica. Ea era politia politica. Toata Securitatea, de la femeia care spala cu carpa coridoarele MAI-ului si pana la generalii de Securitate, de la persoana „contactata" fara angajament, dispusa insa sa „flirteze" cu ofiterul care o vizita, si pana la „angajatul" cu acte in regula si cu nume de cod (ca d-voastra), de la „lucratorul" dinauntrul tarii si cel care spiona, dinafara ei, „spre binele patriei", cu totii, doamna draga, faceau sa functioneze sistemul cel mai perfectionat de represiune si de generare a fricii. Cu totii faceati cu putinta teroarea.

Securitatea avea, in anii in care i-ati ingrosat d-voastra randurile cu marunta d-voastra contributie, un „brand" teribil si bine consolidat: era, in Romania, institutia crimei, era NKVD-ul in varianta lui romaneasca, era Gestapo-ul comunist. Cu totii ati intrat, indiferent de locul pe care-l ocupati in schema, nu in slujba poporului roman (cum va laudati toti securistii la televizor), ci a unei mafii organizate statal, instalate la putere in urma unei ocupatii si indreptate impotriva poporului roman si a istoriei sale. Cu totii v-ati avut in vedere - dar pe seama celorlalti - numai pe voi, cu totii ati avut un avantaj sau ati sperat sa obtineti unul: puterea sau o farama de putere, o „aflare in carti" cat de mica, un ban, o promovare, o calatorie „afara". Cu totii, intrand in raza acestei institutii, ati trait mai bine pe seama noastra si a fricii noastre. Cu totii v-ati simtit mai importanti, cu totii ati avut un contract murdar facut in spatele nostru si pe spatele nostru si toti v-ati platit linistea, siguranta si tupeul cu spaimele, umilinta si nelinistea noastra.

In halul in care ne aflam acum, nu avem timp de nuante. Nu-mi cereti sa disting intre femeia cu carpa de pe coridor, intre d-voastra ca turnatoare si generalul Plesita care batea sau care punea la cale crima. Nu mai jucati teatrul acela dezgustator, nu mai faceti pe mironosita si pe ingrijorata de soarta „copiilor arabi". Stiati prea bine, semnandu-va angajamentul, cu cine ati intrat in cardasie. Nu va mai ascundeti dupa piersic: ati fost turnatoare, de bunavoie si nesantajata de nimeni. In fisa d-voastra didactica nu intra si angajamentul cu Securitatea. Aveati colegi si colege, cu aceeasi meserie, care nu au facut asta. Ati turnat pentru o farama de putere sau pentru a fi avansata (in fond stiti d-voastra mai bine de ce), dar in nici un caz pentru a impiedica izbucnirea razboiului dintre Iran si Irak in anii '70, cum ne-ati sugerat tuturor la televizor, luandu-ne de cretini si facandu-va de ras.

Al doilea lucru. In toti acesti ani, ocupand tot felul de functii publice, ati dat declaratii pe proprie raspundere referitoare la relatiile d-voastra cu Securitatea. N-ati pomenit niciodata de angajament. (Dar nu pentru ca l-ati socotit irelevant sau ca pe un „act patriotic", trecut, cu modestie, sub tacere, ci pentru ca v-ati bazat pe faptul ca va ramane in veci „secretizat".) Ati calcat in felul asta o lege, v-ati asumat o raspundere penala, i-ati mintit pe toti alegatorii. (Nu reincepeti basmul cu „politia politica"!) V-ati facut, din toate punctele de vedere, un calcul gresit. De fapt, nedivulgandu-va singura, ati ratat sa urcati pe suprema treapta de moralitate la care poate accede azi un roman: sa spuna de bunavoie si in gura mare ca a fost turnator. Atunci ne-am fi induiosat cu totii, v-am fi gasit toate scuzele din lume, ati fi devenit, ce mai!, un adevarat erou moral. Asa, ati ramas o biata mincinoasa care, banuiesc, urmeaza sa raspunda penal pentru minciuna sa.

Al treilea lucru. Minciuna d-voastra are o calitate cu totul aparte si de-asta va spuneam ca in anii astia nu am vazut ceva mai jalnic. De ce? Pentru ca ati pitit-o, minciuna asta lata cat toata Romania, sub masca clamarii adevarului, sub masca sinceritatii fara limite, a transparentei, cum se zice acum. Atat de suav v-ati modulat vocea in toti anii acestia, din fiecare porisor al fiintei d-voastra tasnea atata cinste, ah!, atata puritate, ah!, atata sete de dreptate (ce sa mai spun de frumusetea morala!), incat asteptam cu totii, de la o clipa la alta, sa vedem cum incep sa va creasca aripi de inger.

Intelegeti-ma bine. Pe comunisti, doar prostii si ticalosii ii credeau. La fel pe Iliescu, pe Nastase, pe Vadim si pe oamenii lor. Doar prostii sau ticalosii nu ii vad ca mint de cum deschid gura. La d-voastra insa este altfel. D-voastra plangeti de emotie cand reusiti sa faceti sa treaca in Parlament o lege pentru binele poporului roman. D-voastra aveti privirea calda, nu ochii mici si vicleni ca altii. Radeti frumos, nu ranjiti. Pe d-voastra v-au crezut si desteptii. Ne-ati fraierit pe toti. Sau aproape pe toti. In ce ma priveste, inca de-acum un an v-am socotit ca fiind „omul care minte cu cea mai mare sinceritate". Pe-atunci credeam insa, nestiind ce stiu azi si, mai ales, neapucand sa va vad cum v-am vazut recent la televizor, ca la d-voastra minciuna e o trasatura psihologica, un tic, o proasta asimilare a notiunii de diplomatie in politica, dar nu suprema trasatura de caracter.

Problema nu e insa ca ne-ati fraierit. Doina Cornea spunea despre Iliescu in 1990 „ca a tras un glont moral in pieptul tinerilor din Romania". D-voastra n-ati tras un glont. D-voastra ati tras cu bazuca. Ati jucat tare. Ati confiscat toata rezerva de moralitate a limbajului, a gesturilor, a mimicii. Si ati facut-o praf. Imbracand mantia puritatii pe cea mai mare scena a tarii, cea politica, ati facut praf si puritatea, si politica. Vedeti, scena politica romaneasca avusese aproape de toate. Avusese un presedinte care, pentru a-si mentine puterea, pusese o parte a poporului s-o snopeasca in bataie pe alta. Apoi ceruse consens national. Avusese un prim-ministru beat de putere, cu vocatie certa de mafiot de clasa si gata in orice clipa sa puna de-o dictatura in Romania. Avusese clovni, psihopati, batausi de meserie, vanzatori de un „bilet in plus" la cinema Patria, bisnitari de rand, primari care vopseau trotuarele in albastru, altii care pictau tricolorul pe banci si pe pahare, avusese si avea securisti cu carul (s-ar parea ca fara aceasta „acreditare" nici n-ai ce cauta pe scena politica de la noi).

Si totusi, scenei politice romanesti ii lipsea ceva: minciuna in extaz. Ceva asa, cum sa spun?, care sa-ti rupa sufletul, ceva care sa te faca sa zici „In sfarsit, iata omul!" sau „Tot femeia pana la urma!", ceva care sa te faca sa iesi afara si sa zambesti, fericit, la soare si sa zici ca uite ca s-a-nseninat si a aparut iar o raza de speranta si-a aparut cineva care se bucura de incredere la romani ca Biserica si Armata. Si acest cineva de care puteai sa zici toate astea, care, cand vorbea, ii curgea din gura cand lapte, cand miere, ne-a tras pe toti in piept! Romanii sunt de-acum, datorita d-voastra, mai subrezi sufleteste. Si si mai multi tineri vor pleca din Romania scuipand in urma lor, din cauza d-voastra. Vorba unui prieten: macar daca va angajati sa promovati o lege a transportului. Dar sa va luptati pentru o lege a lustratiei, adica a purificarii, a curatirii unui loc impur, o lege care ar fi trebuit sa inceapa chiar cu d-voastra!

In 30 decembrie 1989 am scris un text care se numea Apel catre lichele. In el va ceream un singur lucru: sa stati o vreme deoparte. Sa ne lasati sa ne tragem putin sufletul. Sa ne revenim putin. Ma tot intreb de-atunci: ce naiba „va mana in lupta"? De ce tineti mortis sa contribuiti, cu mizeria voastra morala, la insanatosirea noastra sufleteasca? De ce veniti, cu zestrea d-voastra urat mirositoare, sa ne tot propuneti buchete de trandafiri? Care, pentru ca le tineti d-voastra in mana, put. Put, put, put! De fapt asta ati facut: ati facut sa ne puta totul. In curand, de cate ori am sa deschid gura in public, nici pe mine n-o sa pot sa ma mai cred.

Un alt prieten, vazand „comotia afectiva" pe care am suferit-o din cauza d-voastra, m-a luat cu binisorul. Gandeste-te o clipa, mi-a spus. Pe infrangerea ei triumfa altii si mai rai decat ea. Nu vezi ca cel care ameninta ca o s-o dea afara din PNL ca fosta colaboratoare a Securitatii e unul cu un dosar de turnator de trei ori mai gros decat ea? Pe tine sa te intreb, apoi, ce cauta acolo poetul care intervenea din cand in cand in emisiunea lui Nistorescu pe post de instantacivica morala? Tocmai el?

Ce teorie!, mi-am zis. Pentru ca exista talhari si mai mari pe lume, haide sa pornim la drum catre o transfigurare a Romaniei cu talharii mai mici. Pentru ca Romania - asta este o fatalitate, nu-i asa? - nu poate fi condusa decat de tot felul de cazaturi. Dar cu d-voastra nici macar nu cred ca este asa. D-voastra nici macar nu sunteti unul „mai mic", unul „de mana a doua". Eu cred, doamna Musca, in potentialul d-voastra. Il mai tineti minte pe „talentatul domn Ripley", personajul unor faimoase thriller-uri ale Patriciei Highsmith? Este criminalul perfect pentru ca nimeni nu-l poate banui. Este cumsecadenia personificata. Este dragut, saritor si cald. Crimele lui se nasc, nestingherite, in spatele acestei masti.

Pe mine ma trec fiorii gandindu-ma la momentul in care o sa ajungeti sef de partid, prim-ministru sau presedinte. Pentru ca, desigur, nu o sa demisionati. Nimeni, in Romania, se stie, nu poate fi definitiv compromis. Nici daca e prins, ca d-voastra, asupra faptului. Veti aparea la televizor cand demna si indignata, cand plangand, transpirand, explicand. Iar poporul o sa va ierte ca l-ati mintit putin si o sa va aleaga iar. Nu ma indoiesc ca talentul d-voastra are in fata o lunga perioada de inflorire. Ce ne-ati aratat e doar inceputul.

Gabriel Liiceanu

Mihaela Miroiu, sociolog

„In veghea lui neistovita dupa lichelele abstracte, pe care le soma in 1990 sa ne lase in pace, dupa o lunga cugetare de mai bine de 16 ani, in sfirsit, marele moralist Gabriel Liiceanu, nascut direct din spuma marii si nemaculat de istorie, a nominalizat una. Dar nu una oarecare, ci Licheaua lichelelor. In sfirsit, ciuma din Romania are un nume: Mona Musca. Ce a ramas, sau ce ar vrea moralistii autohtoni sa ramina din aceasta femeie dupa anii de stralucire politica, meritata totusi? Liiceanu ne reveleaza «adevarul», cu un talent metaforic propriu oamenilor de cultura si cu o judecata necrutatoare, proprie moralistului absolut. El se adreseaza «securistei securistilor». Cred ca textul sau ar face sa jubileze armata de inchizitori medievali, dar si armata de inchizitori ai deceniului cinci. Este o executie «ca la carte» in numele purificarii religioase absolute, sau ca la Cursul scurt de istoria PCUS, autor I.V. Stalin, in numele purificarii de clasa, la fel de absolute. De la inaltimea autoritatii sale de intelectual sublim, reuseste sa faca praf orice discernamint etico-politic, inlesnind involuntar (sper) una dintre cele mai mari diversiuni din Romania postcomunista. Pe scurt, Gabriel Liiceanu face praf exact principiul de fond al eticii in politica: cel al responsabilitatii proportionale. Morala absoluta pe care pretinde ca o adopta, cel putin cind ii judeca pe altii, nu are nimic de-a face cu cea specifica vietii publice in societatile democratice moderne. Sint de acord ca Mona Musca a gresit. Dar de aici si pina la proportiile date de micii sau marii inchizitori care fac din ea raul relelor nu este o distanta, ci o prapastie."

Despre lucrurile importante

"Sunt o loază / Şi-n găoază / Pantalonii-mi stau de groază" (Costel Baboş)

Să scrii pentru alţii implică o oarecare responsabilitate, te face să devii brusc serios, complicat, măcinat de metafizic sau de social, să simţi nevoia să-ţi dregi vocea în timp ce tastezi şi să priveşti în jur în căutarea unui piedestal potrivit cu importanţa misiunii pe care o ai. Piedestalele potenţiale din casă sunt caloriferul (nu merge), biblioteca (prea şubredă) şi biroul (tocmai bun). E cald, deci ţinuta nu-i obligatorie. Când un om se urcă în chiloţi pe birou ca să-ţi vorbească, e clar că are de spus ceva important.

Mi-am cumpărat Costel Baboş - Probleme bărbăteşti, un titlu, nu-i aşa, intimidant; prefaţa (Hermeneutica zădărniciei) ne vorbeşte de arhiteme, Urmuz, macroenunţuri indistincte şi volute retorice. Eram în metrou când am deschis cartea - a trebuit să-mi pun ochelarii imaginari de intelectual, să transform la repezeală scaunele în bănci de bibliotecă, panourile cu reclame în tablouri şi muncitoarele de la Apaca în balerine. Ba chiar aş putea jura că tipul de anunţa staţia următoare era Pavarotti. Aveam, în sfârşit, un mediu propice şi o atitudine demnă. A durat preţ de câteva pagini, când am suferit o schimbare de paradigmă, Baboş îmi sabota definiţia:

- Matale eşti intelectualul?
- Absolut!
Mi-a mirosit mie că absolut numai un intelectualul putea să răspundă. Acuma eu nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăsta dar nu m-am dat de gol.
- Eu absolut nu ştiu ce vrea să spună că în dicţionarul meu e pagina ruptă la cuvântul ăsta. Dar cum ştii că eşti intelectualul?
- Pai am şase cărţi...
- Da am şi eu şase cărţi în bibliotecă, înseamnă că sunt şi eu intelectualul? Sunt de Jules Verne că mie îmi cam plac francejii ăştia.
- Şi mie îmi place Jules Verne, ce ai?
- Am "Insula misterioasă".
- Şi celelalte?
- Toate sunt "Insula misterioasă".
- Cum aşa?
- Fiindcă mi-a plăcut şi pe urmă am vrut să citesc iară şi mi-am mai cumpărat o carte. Şi pe urmă iar m-a apucat dorul de insula aceea şi iar am mai cumpărat o carte. Şi tot aşa... Acuma am şase cât ai şi matale.
- Eu mă refeream la cu totul altceva. Pe cărţile mele e pus numele meu.
- Ca şi pe ale mele, că sub Jules Verne am pus Dorian, ca să nu mi le fure nimeni că eu vreau să fac colecţie de cărţi "Insula misterioasă".

Personajul DoDu e construit atât de credibil încât, deşi prin facultate îţi spunea lumea că eşti baiat deştept, ajungi să-l confunzi cu autorul - ce planuri narative, ce autor model, ce lector in fabula! Poţi să pui pariu că Eco n-are şase insule misterioase... DoDu are o logică fermecătoare şi un mod de a divaga paronimic seducător - v-aţi întrebat ce sunt aromele? Aromele sunt nişte vapori. Pai ce legătura au vapoarele cu aromele? Aromele ies din oale cărora li se spun vase... Cum ne spune şi prefaţa - staţi să-mi pun ochelarii - Baboş este locvace, îngăduitor cu semenii, este orientat spre analiză, nu spre sinteză, recurge la divagaţie, la grefe discursive şi insistente stereotipii. Mă opresc aici cu citatul, sunt invidios, ăsta are un piedestal mai mişto ca mine. Cartea m-a făcut să-mi aduc aminte de o schiţă citită prin copilărie, despre un maestru al divagaţiei care avea o soră măritată cu un poştaş care fusese vecin cu un tip de făcuse războiul unde cunoscuse un ofiţer care câştigase odată la loto şi premiul fusese o maşină construită de un mecanic polonez imigrat la Piteşti unde duce în zilele noastre autostrada. Pe maestru nu-l chema DoDu, deşi nimic nu e sigur.

Acum mă scuzaţi, trebuie să cobor de pe birou. Citiţi Costel Baboş. E important.

Să moară Lipscanii!

"Don't want to hear about it / Every single one's got a story to tell" (The White Stripes)

Poate primul loc cu care ia contact provincialul ajuns la capitală e Lipscaniul - fie că eşti în cautare de un chilipir, că ai treabă la Bancă, Bibliotecă sau Universitate, că eşti turist în cautare de specific sau arhitect în căutare de suferinţă, labirintul de străduţe dintre Elisabeta şi Splai e de neocolit. Pe vremea când l-am cunoscut eu, nimic nu mai amintea de marfurile de Lipsca (Leipzig) ce i-au dat nume; locul era invadat de blugi şi sarafane turceşti, comerţul stradal înflorea printre micii la grătar naţionali şi faţadele deja căzute; pe timp de noapte locul se umplea de tineri atraşi de barurile deschise în subsoluri insalubre; tot mizeria era caracteristică şi pentru terasele ce se deschideau pe timp de vară. Cu toate astea, de undeva se insinua sentimentul că ar trebui să iubeşti zona; peste timp, începi deja să crezi asta, să ajungi frecvent pe străzi şi să cauţi frumosul sau istoria. Mai mult, o recomanzi şi altora...

Există un mit bucureştean al Lipscanilor, o impresie generală că locul reprezintă ceva, există (în afară de, evident, "Craii de Curtea-Veche") o întreagă literatură ce cultivă nostalgic o memorie ce a amplificat, în timp, un farmec care, deşi probabil că a existat, era mult mai slab decât se crede astăzi. Primarii Bucureştilor au contibuit la crearea mitului - mandat după mandat, au promis renovarea zonei, transformarea ei în simbol turistic, refacerea unei atmosfere interbelice comparabilă cu şarmul Budapestei, Vienei, sau, de ce nu, Parisului. Nimic nu s-a întâmplat; de curând citeam că licitaţia pentru refacere a fost din nou amânată - deşi mai multe firme cumpăraseră caietul de sarcini, nici una nu a licitat.

În jurnalismul românesc post-Revoluţie a dominat atitudinea negativă - nu eşti om serios dacă nu te încrâncenezi pe metehne şi mentalităţi, dacă nu refuzi să observi orice lucru bun, dacă nu-ţi pute totul. Eu cred că e mai profitabil să vezi şi să lauzi lucrurile bune, în speranţa că se vor înmulţi. Face bine la psihic... Cu toate astea, aproape că sunt de acord cu ideea - violentă - din titlu, idee ce mi-a venit citind un articol de Andrei Gheorghe - exponent al atitudinii jurnalistic-negativă pomenită mai sus -, articol numit "Zona unde s-a întâmplat ceva". "Ceva"-ul lui Gheorghe nu e altceva decât o mică violenţă de bazar deghizată în nevroză metropolitană, cu aere de cosmopolitism, dar m-a făcut să mă întreb ce înseamnă Lipscaniul pentru mine. "Să moară, deci, Lipscanii!", mi-am spus, excedat de anii în care i-am aşteptat transformarea, mai ceva decât bunicii venirea americanilor. După ce am rostit blasfemia am fost cuprins de remuşcări - mitul lucra - şi-am încercat să fiu rezonabil, dar n-am reuşit să scap de impresia că Lipscaniul e prea puţin.

Atâta vreme cât mai am Cotrocenii, Dorobanţiul, Traianul, Mitropolia ş.a. n-aveţi decât să demolaţi Lipscanii. Nu acolo e concentrat farmecul Bucureştilor, nu acolo stă istoria, nu acolo ne sunt monumentele, nu acolo îmi place să mă plimb ore întregi de linişte printre case pitoreşti. Să avem curajul celor din Budapesta, Viena, Paris de a demola atunci când e cazul şi de a construi cum trebuie. Păstraţi Stavropoleus, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae-Şelari, Biserica Rusă, Biserica Bulgară, Curtea Veche, Hanul cu tei, Hanul lui Manuc, Banca Naţională, Biblioteca şi Pasajul Villacrose, şi jos cu restul cacofoniei! Să fie în loc un frate pentru Cişmigiu, să-l botezăm "Parcul Lipscani" şi să puneţi, undeva între Sf. Nicolae şi Stavropoleus, o cruce: "Aici zace Lipscani, ucis de noi în anul 200x, după o lungă agonie."

P.S. Am fost provocat să scriu şi de articolul lui Andrei Pleşu din Dilema Veche nr. 132, "Despre ascultare şi vedere", articol ce propune ca soluţie a problemei Lipscanilor "o doză tare de angelism". Deşi l-am citit cu plăcere, nu cred în soluţie...

________________

Aticolul lui Andrei Gheorghe:

Zona Lipscani-Gabroveni-Selari-Blanari, acel cartier unde am si eu, uneori, senzatia ca in Bucuresti s-a mai intamplat si altceva decat termopane. Un vanzator semiambulant, asta pentru ca are o taraba mica si neagra din tabla, pe care-si intinde marfa, se pregateste sa plece. E ora 6, nu mai sunt clienti, iar bucurestenii care o sa vina nu dau doi bani pe pantofii lui de mort marca mike, puna si adibas, facuti intr-o jonca sau pe un slep in Istanbul. Surprinde cu coada ochiului un cetatean singur si trist cam la 3 metri departare, care va trece curand prin sfera lui de actiune. Pe cetatean putea foarte bine sa fie un tricou pe care sa scrie cu litere mari “Eu sunt roman“, adica e atat de banal, de mediocru si de “roman” imbracat in eternele haine de culoarea asfaltului (asta ca sa-i calci mai usor noaptea pe drumurile neluminate, cand dorm beti, intinsi pe trotuar) incat nu poate confundat sub nici o forma cu vreun strain. In plus, expresia lui morocanoasa il va demasca in orice multime drept un bucurestean sucarit. Comerciantul se apleaca peste taraba in asa fel incat, atarnand cu corpul pe jumatate in aer, sa-i strige trecatorului drept in ureche, in clipa in care acesta trece prin fata sa, cu maximum de putere si minimum de intonatie: HAUARIUUU!!! Trecatorul se intoarce uimit spre fata zambitoare care urla si, la randul sau, tot din rasputeri, replica cu violenta, rasismul si prezenta de spirit specifice locuitorului unei metropole: HABARNAAAM!

Inefabil

Decor: mall. O masă la KFC, sau Mac, sau Springtime - irelevant - şi două tipe, pe la 20, oarecum "de cartier", dar cu ceva pretenţii, top-uri de firmă, cu vedere la buric - so last season - pantaloni scurti respectiv fustă mini, sandale cu toc, ţigări slim. Discută de-ale lor, ce-a mai făcut cutare, cine cu cine se mai vede, ce creme să-ţi mai cumperi...

- Fată, ai fost la mare?
- Săptămâna trecută.
- Eşti bronzată... Pune mâna pe piciorul meu.
(Pauză. Ezitare. Uimire.)
- Pune mâna pe piciorul meu!
Urmează o atingere uşoară, neîncrezătoare, pe sub masă, păstrând expresia uimită.
- Ei, vezi ce albă sunt? Trebuie neapărat să ajung la plajă.

Mi-au trebuit zece minute pentru a găsi o explicaţie. Refăcând, pe cât mă pricep, procesele cognitive ale tinerei, am dedus că era neepilată. Dacă n-aţi înţeles de ce, atunci ştiţi chiar mai putin decât mine despre inefabilul feminin.