Am vrut neapărat să îmi aduc aminte de vremea când împărţeam Ariel şi Pantene ProV, colindam Bucureştiul cu program şi cu sacul în spate, băteam din uşă în uşă, bună ziua, venim din partea firmei Procter & Gamble şi vă rugăm să primiţi cadou această pungă de dero şi un pliculeţ de şampon, lumea mă privea umită, şi cum, le dai pe degeaba? trebuie să fie ceva la mijloc, era prin 95 şi promoţiile erau dubioase, poate că le-ai furat? pai nu le-aş da gratis, m-a luat Poliţia, era vesel, exhibiţionişti îmi deschideau goi uşa, minoritari îmi cereau mai mult dero, am şapte copii, sărumâna... Mă îmbrăcam în negru şi aveam părul lung, satanistule! satanistule! ai venit cu biblia neagra! mi-a zis bătrâna şi a refuzat să ia cadoul, pe atunci eram la concurenţă cu Martorii, doar ei ce mai bateau blocurile, frate, tu semeni cu ala... renegatul! nu-ţi dau o fată? coboram din tramvai în piaţă la Rahova, opt staţii o ţigancă bătrână se uitase fix la mine şi la Ispirescu îşi făcuse cruce, scuipase în sân şi coborâse, am ajuns acasă şi am făcut dragoste de frică, să uit cum îşi agitase mâinile a blestem;
Am vrut să mă gândesc la lumea satului şi m-am prins că nu ştiu nimic, sunt iremediabil urban, mamă, mamă, uite elefanţii! a strigat soră-mea când a văzut pentru prima dată o cireadă de vaci, peste douăzeci de ani ne contraziceam dacă fiinţa cu două picioare şi cioc de-o vedeam pe-o uliţă e gâscă sau raţă, nu ştiu nici acum răspunsul, locul cel mai apropiat de pământ pentru mine rămâne curtea bunicii cu căţelul Hamlet, găina Cleopatra, hamsterul Cotabiţă şi eu, jucându-l pe d'Artagnan - en garde! - cu un arac de viţă pe post de sabie, la 50 de metri de lumea misterioasă a căii ferate şi încă pe atât până în oraşul de blocuri;
O toamnă târzie în Piaţa Unirii, cu ploaie şi cu abur ieşind din pavaj şi proiectoare de ceaţă lăsându-mi pe ochi dâre de lumină, în seara aia mi-am notat
Am vrut să mă afum
Laolaltă cu ceilalţi cerşetori
În fumul gros al cartoanelor
Din centrul oraşului
şi nu minţeam, era şi foc erau şi oameni, doar mie îmi era prea frică...
Am vrut să-mi amintesc toate astea şi multe altele, "pentru că patria şi tribul sunt totuna în mintea mea", cum scrie Isabel Allende în "Ţara mea inventată". Pe măsură ce citeam ştiam cum se va numi cronica, urma să-i spun "Moftul român, ediţia de Santiago", nu pentru că ar fi vreo legătură de stil între Caragiale şi Allende (nu e), ci pentru a afirma că poţi face portretul unei ţări prin locuitorii săi şi că poţi descrie locuitorii prin mici întâmplări, schiţe, reacţii... Simţeam că trebuie să subliniez legătura, aproape de sinonimie, dintre chilieni şi români, nu puteam să greşesc, pentru fiecare poveste din carte aveam povestea mea. Dar la final mi-a fost imposibil să mai scriu. Prima parte a cărţii descrie obiceiurile, viaţa şi moravurile chilienilor cu dragoste şi ironie, abundă în umor, te simţi la o şuetă cu autoarea, ai imboldul de a pune cartea de-o parte şi de a conversa, de a-ţi aminti, de a exclama "Da, dom'le, aşa e!" În partea a doua a cărţii însă tonul devine mai serios, se vorbeşte de politică şi istorie, unde (iarăşi asemănări!) îţi vine greu să mai râzi, amintirile îşi schimbă registrul, dragostea rămâne prezentă dar ironia se schimbă în compătimire. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să reprezinte cartea aş alege Valparaíso, îmi pare că sună trist şi melancolic, dar are în acelaşi timp o undă de optimism. Şi transmite multă dragoste. Am ratat cronica, dar cred ca am transmis ca "e de bine".
P.S. Pun totuşi mai jos citatele de care voiam să mă folosesc în cronica iniţială.
Eu am crescut cu bancuri despre imigranţi galiţieni, evrei şi turci. Umorul nostru e negru, nu scăpăm nici o ocazie ca să ne batem joc de alţii, oricine ar fi: surdo-muţi, arieraţi, epileptici, oameni de culoare, homosexuali, popi, "zdrenţăroşi" etc. Avem bancuri cu toate religiile şi toate rasele. Am auzit prima data expresia politically correct la patruzeci şi cinci de ani şi n-am reuşit să le explic prietenilor şi rudelor din Chile ce înseamnă asta. Am vrut odată să fac rost în California de un câine din cei care sunt dresaţi special pentru orbi dar nu pot fi folosiţi la aşa ceva deoarece n-au trecut probele, grele, ale antrenamentului. Am avut nefericita idee să scriu în cerere că doream unul dintre câinii "respinşi"; mi s-a răspuns printr-o misivă seacă în care eram informată că nu se foloseşte termenul "respins", ci se spune că animalul "şi-a schimbat cariera".
"Îi sfătuiesc pe vizitatori să nu pună la îndoială minunăţiile pe care le aud despre ţară, despre vinul şi femeile ei, căci străinilor nu li se permite să critice: doar de aia există peste cincisprezece milioane de băştinaşi care asta fac toată ziua."
"Ca orice cămin chilian, şi noi aveam animale. Câinii se dobândeau în diverse feluri: se moşteneau, erau primiţi în dar, erau găsiţi loviţi de maşini dar încă în viaţă, însoţeau copiii care se întorceau de la şcoală şi-apoi nu era chip să-i mai goneşti. Aşa a fost mereu şi sper că lucrurile încă nu s-au schimbat. Nu cunosc nici un chilian normal care să fi cumpărat un câine."
"Îmi ajunge o privire pentru a distinge un compatriot de la cincizeci de metri distanţă. Ca să nu mai spun că dau de ei pretutindeni. Într-un templu sacru din Nepal, în jungla amazoniană, la un carnaval din New Orleans, pe gheţurile scânteietoare din Islanda, unde vrei, peste tot dai de un chilian, cu mersul lui inconfundabil şi cu accentul lui cântat."
"Chilienii sunt oameni religioşi, deşi în practică dovedesc mai mult fetişism şi superstiţie decât nelinişte mistică sau cunoştinţe teologice. (...) De regulă, chiar şi cei mai puţin credincioşi se convertesc pe patul morţii, riscând mult dacă n-ar face-o şi pentru că o spovedanie în ultima clipă n-a făcut rău nimănui. (...) Rozariul recitat în familie şi luna Maicii Domnului aveau mare succes, acum însă telenovelele au câştigat adepţi mai numeroşi."
"Chilienilor le plac legile, cu cât sunt mai complicate, cu atât mai bine. Nimic nu ne fascinează mai mult decât hârţogăraia şi procedurile legale. (...) Am avut o mare surpriză constatând că în Statele Unite ajunge să ai carnet de conducere ca să te poţi deplasa prin toată ţara şi că majoritatea procedurilor şi plăţilor se fac prin poştă. În Chile, funcţionarul de serviciu i-ar cere petentului dovada că s-a născut, că nu e arestat, că şi-a plătit impozitele, că a votat şi că n-a murit: degeaba dai din mâini şi din picioare ca să vadă că nu eşti mort, tot trebuie să prezinţi un "certificat de supravieţuire". În fine, acum Guvernul a înfiinţat un birou de combatere a birocraţiei. Asta înseamnă că cetăţeanul poate reclama relele tratamente şi acuza funcţionarii inepţi... prezentând o cerere timbrată şi în trei copii, fireşte."
Postari pe e-mail
