Eu, Kafka şi poliţistul. Cum am furat chiloţii doamnei

Mă rugase acum ceva vreme o prietenă să scriu despre discriminare, despre populaţia romă. Ideea era că o imagine negativă bazată pe prejudecăţi şi formată în lipsa unei cunoaşteri "la prima mână" conduce la generalizări şi că generalizările conduc la discriminare. Ar fi trebuit să pun accent pe ideea că "generalizările sunt absurde şi nedrepte", un lucru de bun simţ dar care e atât de des ignorat. O întrebare simplă dar la care nu ne gândim niciodată este "cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom?" Prima mea reacţie a fost "Kafka, frate!", mă şi vedeam rescriind povestea lui Gregor Samsa în cheie autohtonă... M-am răzgândit destul de repede, prefer să vă spun o poveste trăită de mine.

Era o seară obişnuită în cartierul X. Grupuri de tineri se strângeau în faţa blocurilor. Se asculta muzică, se înjurau profesori, se cucereau fete. Lumea la crepuscul căpăta o aură de mister, extraordinarul şi banalitatea deveneau concepte relative. Neobişnuitul serii a venit de la Dan: "Băi, aseară am fost dat afară din casă şi am dormit în scara doi, la etajul şapte, am găsit un pat acolo..." Simţeam nevoia să vedem, aşa că eu şi cu Nicu ne-am hotărât să urcăm pe scările lipsite de lumină. Pe la etajul patru, o uşă s-a deschis brusc şi s-au auzit ţipete.
- Hoţul, hoţul!! Aţi venit iar la furat, nu v-ar ajunge!
Sunt un leneş. Nu-mi place să fug. În timp ce Nicu dispărea rapid pe trepte, eu m-am trezit faţă în faţă cu o femeie corpolentă, tipul clasic de gospodină, cu părul permanent, îmbrăcată în haine "de casă" (adică îngrozitoare), agitată şi roşie la faţă.
- Tu, tu mi-ai furat aseară chiloţii! I-am pus pe sârmă şi, când să mă duc să-i iau, dispăruseră!
M-am uitat să văd încotro îşi îndrepta acuzator degetul. Pe un balcon cu intrare din casa scării erau întinse sârme pe care atârnau diverse articole de lenjerie. M-am amuzat. Cu un ton calm, cu o faţă serioasă, încercând să eman încredere, stabilitate, statut, am încercat să o potolesc.
- Doamnă, fiţi vă rog rezonabilă. Am eu faţă de hoţ?
M-a cântărit. Deşi nu prezentam încredere din punctul ei de vedere - eram tânăr, aveam părul lung şi în priviri mi se citea o oarecare zeflemea - nu eram infractorul tipic. A scuturat din cap şi a continuat să răcnească:
- NICI O REZONABILĂ! SĂ VINĂ POLIŢIA!
Holul se umplea încet-încet de vecinii atraşi de gălăgie. Unii erau sceptici, alţii intrigaţi... Când încă o femeie a început să ţipe că i-au dispărut rufele de pe sârmă, doi bărbaţi m-au încadrat să nu fug iar un al treilea, din grupul scepticilor (tânăr şi cu o figură inteligentă), a fost trimis să cheme autorităţile. Poliţistul a sosit prompt, a scos un carneţel şi un pix - aveam deja impresia că asist la un film - şi şi-a început interogatoriul.
- Tinere, de ce ai furat chiloţii doamnei?
Eram încă tare pe poziţii. Percepeam absurdul, dar mă simţeam de neatins. Am fost tentat pentru o secundă să pornesc o disertaţie despre motivele pentru care chiloţii doamnelor ar merita furaţi, dar o privire spre huiduma transpirată ce juca rolul doamnei a alungat orice gând îndrăzneţ şi am spus, aproape umil,
- N-am furat nimic...
- Bine, să zicem. Dar atunci ce cauţi la ora asta aici?
Se facuse într-adevăr noapte. În blocurile din jur mai pâlpâia la câte un geam o lumină. Pe străzile pustii treceau rar maşini. Şi nimeni nu ştia că, într-un bloc la etajul patru, se petrece o dramă. Eram singur şi începea să-mi fie frică.
- Păi, ştiţi, voiam să urc la etajul şapte
- ...aşa...
- Ca să văd dacă acolo se află un pat.
- Poftim!?
- Da, mi-a spus un cunoscut că la etajul şapte se află un pat. Voiam să verific.
- Pleacă, mă de aici! Îţi baţi joc de mine? A-MEN-DĂ!
Suna rău. Chiar aşa, ce scuză era aia? Din mulţimea furioasă, urcând pe scările deja pline, se aud paşi. Mai venea un bărbat. Încă un acuzator. Încă o voce.
- Bună seara! Ce se întâmplă aici?
Relatări furibunde, voci amestecate, uite hoţul, l-am prins, mi-a furat chiloţii! ce bine că am deschis la timp uşa, altfel iar scăpa.
- Auzi, dar parcă eu te ştiu pe tine? Nu eşti tu prieten cu baiatul avocatului de la parter?
- Ba da.
- A, pai atunci n-ai furat tu!
Vocile amestecate şuşotesc în continuare, n-a furat el? pai n-auzi că-l ştie vecinul de la doi, că e prieten cu... pai înseamnă că nu e el, da, nu e el. Dezamăgită, lumea a început să intre în case - hai mă la televizor - şi în curând era linişte. Am mai rămas pe hol doar eu, poliţistul dezamăgit, salvatorul vecin de la doi şi tânărul care chemase poliţia. I-am rugat să mă scuze că trebuie să plec acasă şi mi-au dat drumul. A doua zi am aflat că tânărul a luat amendă pentru că a cerut intervenţia organelor fără motiv. Amenda a plătit-o singur, nici un vecin nu l-a ajutat. Eu am rămas cu un sentiment de vinovăţie şi n-am aflat niciodată cine furase chiloţii doamnei.

Cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom? Nu ştiu, dar cred că mi-aş dori să existe mulţi vecini de la doi.

5 (cinci)

"Pe Porţile de Mărgăritar ar trebui să scrie cuvintele: PUŢIN NIMIC, O DOAMNE, CE MULT CONTEAZĂ! Dar singurele mesaje scrise pe porţile fără sfârşit ale paradisului sunt inscripţiile obscene ale unor spirite de vandali." (Kurt Vonnegut Jr. - Fii binecuvântat, domnule Rosewater)

În seria de topuri, Vio m-a invitat să fac un clasament cu cinci cărţi. Criteriile nu-mi sunt clare, dar mă pun la adăpostul motto-ului şi încep.

1. Umberto Eco, "Pendulul lui Foucault". Pentru ca din liceu şi până acum bate cu siguranţă la numărul de recitiri orice altă carte. Pentru că am cumpărat-o de cel puţin patru ori şi nu mai am nici un exemplar, toate au ajuns cadou pentru diverse persoane speciale. Pentru că dacă aş cumpăra-o din nou ştiu că n-ar sta mult în bibliotecă. Pentru că Eco e de neegalat şi - mai ales - pentru că Belbo sunt eu. Deşi nu spânzur încă de pendul, cunosc ceva Lorenze şi măcar un Aglie, deci, cum s-ar spune, şi lumea exterioară îmi validează identitatea.

2. Kurt Vonnegut Jr., "Fii binecuvântat, domnule Rosewater" şi/sau "Mama noapte". Pentru că râd. Des. Cu poftă. Pentru că Eliot e mai degrabă demenţial decât dement. Pentru că Trout "arăta ca un Iisus speriat şi îmbătrânit a cărui sentinţă la moarte prin crucificare fusese comutată în închisoare pe viaţă". Pentru că Howard Campbell e incredibil şi incredibil de uman în acelaşi timp. Uite că mai mult nu ştiu ce să zic, decât că-mi vine să recitesc ambele cărţi în seara asta. Le-am avut în Globus, le am în Polirom; prima variantă îmi pare mult mai reuşită.

3. Jack Kerouac, "Pe drum". Pentru ziua când am fugit de la muncă până în Sibiu cu un prieten, mergeam pe stradă şi eram liberi, spuneam că ar trebui să anunţăm la serviciu că nu venim, când am văzut anunţul "Angajăm operator xerox". Ne-am gândit aproape serios să sunăm si să ne dăm demisiile, "Şefu', noi am plecat în Sibiu şi nu ne mai întoarcem, ne facem operatori xerox." Am renunţat - nu, nu din cauza banilor - când ne-am prins cât ar dura formalităţile de angajare... Pentru că n-am reuşit niciodată să fiu Dean Moriarty, deşi mi-am dorit deseori.

4. Somerset Maugham, "Luna şi doi bani jumate". Mi-e lene să spun de ce. Am citit adineauri o cronică (prima de pe google) şi îmi pare foarte slabă, omul de a scris-o nu e de acord cu părerile exprimate în carte, chinuieşte câteva definiţii ale artei pentru a arăta unde greşeşte Maugham (pentru cine n-a citit cartea, este un fel de biografie a pictorului Charles Strickland, identificat de cronicar ca fiind Paul Gauguin) şi încheie cu concluzia "Enjoy it, but don't take it seriously." Doh! Cărticica se citeşte în două ore, e delicioasă, eu o citesc pentru (daţi cu pietre) misoginismul ei plin de umor şi, ei da, n-am luat-o niciodată în serios ca pe un manual despre sufletul artistului.

5. Arthur C. Clarke, "Sfârşitul Copilăriei". Pentru că e singura carte pe care am citit-o în foileton. A apărut acum tare mulţi ani în revista "Anticipaţia" şi ţin minte sentimentul de-a dreptul romantic (cu tente religioase) cu care căutam, la sfârşitul fiecărei săptămâni, să o cumpăr. Când am terminat-o mama mi-a făcut cadou "Fundaţia" lui Asimov. Dar asta e deja altă poveste...