Într-o staţie de metrou aproape goală, o tânără şi prietenul ei cu cercel în ureche palmează o ţigară lângă automatul de cafea. Am pentru o secundă în ochi şi pe faţă dezaprobarea omului matur pentru încalcarea regulilor. Îmi dau repede doua palme în gând şi afişez un zâmbet complice, dar e prea târziu: fata mi-a prins privirea şi a stins ţigara. Să ştii că n-aş fi spus...
E noapte şi stau în staţia de 105 de la Basarab. În faţa mea o domnişoară face semne de "La revedere" către un autobuz de Găeşti din care un tânăr îi trimite bezele. Tipul începe să îşi mişte buzele într-un fel de sărut, închide ochii şi se scălâmbăie grotesc în timp ce domnişoara se uită în altă parte iar eu trăiesc senzaţia tâmpită că toate săruturile lui (muteşti, de peşte în acvariu - clişeu inevitabil - şi prin urmare reci, moarte) ajung pe mine. Autobuzul pleacă şi eu rămân cu imaginea tipului pe retină şi e aşa de urât încât, dacă nu mi-ar părea de prost gust, aş invita fata la o cafea.
Azi am văzut un om cu sacoşă "Adrian Năstase preşedinte". Uitasem!
Locuiam în Măgurele, la căminele Fizicii, şi făceam naveta până în Bucureşti. Era vară. Îmi intrase ceva în ochi şi m-am oprit la capăt de Rahova să îmi calmez disconfortul cu o îngeţată. Vânzătoarea, mamă universală, planturoasă şi inocentă în uniforma ei albă, se topeşte toată când îmi vede faţa şiroind de lacrimi: "Vai, dar de ce plângeţi? Nu trebuie să plângeţi..." Mi-ar fi dat toată toneta pe gratis, dar am oprit-o cu un zâmbet şi cu o explicaţie. Am fost fericit toată ziua.
"Animale! Sunteţi cu toţii nişte animale!". Sunt în metrou şi sunt nervos. Arunc pasagerii pe un covor de iarbă şi îi văd cum stau unul lângă altul alienaţi, cu priviri pierdute, agăţaţi de bare în poziţii nefireşti şi îmi realizez greşeala, cuşca în care stăm e teribil de umană şi covorul de iarbă cumplit de ireal. Metroul ca dovadă a desprinderii de natură. Mă calmez şi mă uit mai atent, scormonesc în detalii şi găsesc câţiva cimpanzei voioşi, antilope tinere şi căţeluşi linguşitori, feline, sconcşi şi maimuţe bătrâne şi triste. Iluzia începea să capete consistenţă când mă simt atins de urangutanul de lângă mine. Mârâi şi revin la starea umană, sunt din nou în cutia cu pereţi pictaţi şi scaune roşii a metroului dar senzaţia de menajerie mai stă cu mine preţ de o staţie.
Dacă maşinile s-ar vinde la pachet cu bucăţi de oraş, azi aproape că aş cumpăra.
***
E noapte şi stau în staţia de 105 de la Basarab. În faţa mea o domnişoară face semne de "La revedere" către un autobuz de Găeşti din care un tânăr îi trimite bezele. Tipul începe să îşi mişte buzele într-un fel de sărut, închide ochii şi se scălâmbăie grotesc în timp ce domnişoara se uită în altă parte iar eu trăiesc senzaţia tâmpită că toate săruturile lui (muteşti, de peşte în acvariu - clişeu inevitabil - şi prin urmare reci, moarte) ajung pe mine. Autobuzul pleacă şi eu rămân cu imaginea tipului pe retină şi e aşa de urât încât, dacă nu mi-ar părea de prost gust, aş invita fata la o cafea.
***
Azi am văzut un om cu sacoşă "Adrian Năstase preşedinte". Uitasem!
***
Locuiam în Măgurele, la căminele Fizicii, şi făceam naveta până în Bucureşti. Era vară. Îmi intrase ceva în ochi şi m-am oprit la capăt de Rahova să îmi calmez disconfortul cu o îngeţată. Vânzătoarea, mamă universală, planturoasă şi inocentă în uniforma ei albă, se topeşte toată când îmi vede faţa şiroind de lacrimi: "Vai, dar de ce plângeţi? Nu trebuie să plângeţi..." Mi-ar fi dat toată toneta pe gratis, dar am oprit-o cu un zâmbet şi cu o explicaţie. Am fost fericit toată ziua.
***
"Animale! Sunteţi cu toţii nişte animale!". Sunt în metrou şi sunt nervos. Arunc pasagerii pe un covor de iarbă şi îi văd cum stau unul lângă altul alienaţi, cu priviri pierdute, agăţaţi de bare în poziţii nefireşti şi îmi realizez greşeala, cuşca în care stăm e teribil de umană şi covorul de iarbă cumplit de ireal. Metroul ca dovadă a desprinderii de natură. Mă calmez şi mă uit mai atent, scormonesc în detalii şi găsesc câţiva cimpanzei voioşi, antilope tinere şi căţeluşi linguşitori, feline, sconcşi şi maimuţe bătrâne şi triste. Iluzia începea să capete consistenţă când mă simt atins de urangutanul de lângă mine. Mârâi şi revin la starea umană, sunt din nou în cutia cu pereţi pictaţi şi scaune roşii a metroului dar senzaţia de menajerie mai stă cu mine preţ de o staţie.
***
Dacă maşinile s-ar vinde la pachet cu bucăţi de oraş, azi aproape că aş cumpăra.
Postari pe e-mail
3 comentarii:
imi place cum scrii, si ce scrii, dar de ce scrii atit de rar ?
Ce pot sa zic, credeam ca titlul blogului e lamuritor. :)
Am totusi o veste, sper, buna: azi o sa-mi pun etichete la blog si, sub categoria "Reciclari", o sa pun niste texte mai vechi.
absolut, absolut !
dar..daca tot scrii, scrie mai des :)
(buna si reciclarea)
Trimiteţi un comentariu