Patru zile în câmp şi-o brăţară

(articol despre festivalul NovaRock 2006 scris pentru Heavy Metal Magazine)

Ziua 0.

System of a Down, Rammstein, Red Hot Chili Peppers şi Soulfly sunt câteva dintre trupele ce se aud simultan din boxele rockerilor campaţi la Pannonia Fields II, locul de desfăşurare a festivalului Nova Rock din Nickelsdorf. Este ora 2 şi deja sute, poate mii de corturi sunt montate iar o privire spre poartă, către mulţimea ce soseşte încontinuu, te poate îngrozi - nu ştiu dacă organizatorii se aşteptau la un public de 140 000 pentru cele trei zile, dar eu sigur nu. Nu doar numarul vizitatorilor este impresionant, ci şi proviziile de bere ce le poartă - cred ca recordul îl deţin patru teutoni cărând o placă de lemn de 1 pe 2 metri pe care construisera o piramida din box-uri însumand peste 200 de litri...

Cum festivalul are un mare cort dedicat Campionatului Mondial, "Fotbal, bere şi metal" pare să fie varianta de "Sex, drugs & rock'n'roll" a Nickelsdorfului, deşi nu se poate spune că tentaţiile "verzi" sau feminine lipsesc. Petrecerile încep în mod restrâns, cu prima bere băuta în faţa cortului proaspăt ridicat, continuă apoi la cortul campionatului şi se unesc în noapte într-o mare petrecere în faţa Cockteil Bar-ului. Cei mai rezistenţi petrecăreţi pleacă la culcare abia pe la şase dimineaţa când, proaspăt trezit, sunt primul care miroase aburii unei cafele - Schwarze Kaffee, bitte! - pe acorduri de "Noi suntem români" cântat la trombon, ca pentru un film de Kusturica, ce se aud dinspre Orientalisches Zelt.

Ziua 1.

De Unheilig am auzit întâmplător, de la o prietenă pasionată de industrialul german. Ascultasem câteva piese şi, deşi sunau excelent, asemănarea cu Rammstein era dusă până aproape de plagiat, poate cu excepţia unor pasaje de orgă cu o atmosferă ceva mai nordică, cu o melancolie ce-mi amintea pe undeva de Amorphis. În concert atmosfera asta a lipsit, trupa a sunat cap-coadă industrial, mai putin un solo de chitară executat în manieră clasică heavy metal. Fanii, deşi nu mulţi - era oricum prima trupă din festival - au fost entuziaşti. Cel mai nou album al trupei se numeşte Moderne Zeiten şi concertul m-a convins să-l caut.

Poate din cauză că erau prea "vechi" pentru un tânăr ataşat de scena death/doom n-am prea ascultat Motörhead în adolescenţă, dar, chiar şi atunci, nu puteam concepe rock-ul fără Lemmy. Aura de legendă e cel mai bine redată de un dialog între Beavis şi Butt-Head, iconoclaşti prin definiţie, dialog prilejuit de apariţia lui Kilmister într-un videoclip Ramones: "Whoa! Butt-Head, look! It's Lemmy! It's Lemmy! What's he doing there?!" "He's Lemmy, dumbass. He can walk into any video he wants." Pe orice scenă ar apărea, ai instantaneu sentimentul că participi la un eveniment. Dacă te gândeşti că primul album Motörhead a apărut în 1965, sau că Lemmy a fost prin '67 roadie pentru Hendrix, nu e de mirare identificarea lui cu fenomenul rock. Publicul la concert a fost mare dar destul de timid, abia spre final s-a mai animat, poate şi din cauză că nu cunoştea piesele - am auzit, în pauza de dinaintea Metallica, un tânăr fredonând "The Ace of Space, The Ace of Space", şi nu cred că îşi dorea o parafrază.

Fără îndoială evenimentul primei zile şi poate al festivalului, concertul Metallica a început slab, prima piesă ("Fuel") a sunat destul de prost, sub ceea ce îmi aminteam din 1999, când îi văzusem pe Stadionul Naţional. Mă pregăteam să asist la un concert banal, gândind în acelaşi timp că mi-e imposibil să nu-i plac, când s-a produs surpriza, miracolul, întoarcerea în timp sau cum vreţi să-i spuneţi: Metallica anunţă că, pentru a-l comemora pe Cliff Burton şi pentru a aniversa 20 de ani de la lansarea "Master of Puppets", vor cânta tot albumul. Nu cred să existe cadou mai frumos pentru un rocker din generaţia mea. Din pacate publicul de la NovaRock nu a părut să-l aprecieze în aceeaşi măsură, plecând în număr mare, fiind evident că nu ştiau piesele, abia de nimereau câteva versuri la "Master..." sau la "Sanitarium". Stăteam, fericit şi indignat în aceeaşi măsură, la intersecţia a trei dezamăgiri: dezamăgirea publicului, ce îşi dorea piese mai noi, dezamăgirea formaţiei, ce aştepta o reacţie mult mai entuziastă şi dezamăgirea vechilor fani, văzând câtă lume pleacă. Metallica a ieşit de pe scenă după "Damage, Inc." şi nu mă aşteptam să mai revină, dar, după trei-patru minute, au reînceput cu "Sad But True" şi au continuat cu "Enter Sandman". Publicul s-a încălzit brusc, locul a devenit neîncăpător şi a urmat "One" cu focuri de artificii, "Nothing Else Matters" cântat împreună cu Jerry Cantrell de la Alice in Chains, "Damage Case" cântat cu Lemmy şi un "Seek and Destroy" dedicat tuturor formaţiilor de la festival. Cele trei dezamăgiri deveniseră acum fericiri palpabile, atmosfera de final a fost excelentă şi sunt convins că James a fost extrem de sincer în strigătul ce a încheiat concertul: "Metallica loves you!"

Ziua 2.

Dacă v-a plăcut cum arăta Debbie Harrys de la Blondie pe la finalul anilor '70 o să vă placă şi Maja Ivarsson, solista The Sounds. Trupa suedeză, ce cântă un punk cu elemente pop, se simte foarte bine pe scenă şi se remarcă prin atitudine. N-au pierdut ocazia să cânte "We're not living in America / And we're not sorry", piesă de pe primul album din cele două ale trupei, rezonând cu sentimentele austriecilor vis-a-vis de vizita lui Bush în Viena, programată la două zile după festival.

Au urmat The Datsuns, formaţie neo-zeelandeză cu două albume şi un EP, cu o prezenţă scenica simplă şi foarte directă ce te făcea să-i placi încă de la prima piesă. Despre muzica lor nu sunt foarte multe de spus, decât că, în 2002, era numită "the future of rock" de către presa engleză.

Următoarele două formaţii le-aş pune sub semnul afirmaţiei de pe tricoul unei rockeriţe, "I love rock. In fact hard'n'heavy". Mi-am permis deci să nu fiu foarte atent la concertele Live şi Massive Attack. Live au sunat foarte bine, au avut un public ce a cântat aproape la fiecare piesă şi a aplaudat intens iar cântecele lor au "acel ceva" pentru a fi memorabile, dar se plasează prea aproape de zona pop pentru a se potrivi cu festivalul sau cu preferinţele mele. Massive Attack au avut un show de lumini cu mult peste restul formaţiilor dar sunetul nu i-a avantajat, aveam impresia că se aude încet dar, daca ar da mai tare, ar strica boxele - poate că totuşi au o muzică greu de aranjat live. Oricum, şi pentru ei rămâne valabilă nepotrivirea cu atmosfera generală a festivalului.

Ascultasem acasă "Meds", cel mai nou album Placebo, dar nu eram pregătit pentru placerea care avea să fie concertul lor - piesele îmi păruseră bune, găsisem şi două potenţiale hituri, dar atmosfera ce dă identitate discului aveam să o descopăr abia live. N-am idee ce spun versurile, dar a fost de ajuns să văd modul în care reacţiona mulţimea pentru a înţelege că muzica Placebo este despre şi cu dragoste, o dragoste exprimată oarecum indirect, pe care era ciudat să o remarci evadând parca dintre riffurile altminteri alerte, în reacţie cu infexiunile vocii de neconfundat a lui Brian Molko. Publicul părea cuprins de o melancolie contemplativă, ruptă doar de aplauzele puternice de după fiecare piesă. Dacă până la concert preferatele mele erau "Meds" şi "Post Blue", live am fost impresionat de "Blind" şi "Pierrot The Clown". Finalul a venit cu "The Bitter End" şi cu o imagine reprezentativă pentru sentimentul serii: pe un câmp plin de ţigarete şi cutii de bere ca într-o lume post-industrială, în mijlocul unei mulţimi enorme ce se despărţea în tăcere de scenă, doi tineri se sărutau sub o lună psihedelică.

Ziua 3.

Cea mai plină zi a festivalului a început cu austriecii de la Jesus Christ Smokes Holy Gasoline (JCSHG), o trupă ce combină saxofonul cu punk, funk cu oriental şi EMO-core cu ska într-un tot vesel şi plin de energie. A urmat Sebastian Bach care, în cele din urmă, a avut priză la public tot cu vechile piese Skid Row. Die Krupps au avut un show în forţă şi cu un public foarte entuziast, entuziasm care s-a păstrat şi la Opeth. Fundalul scenei a fost coperta celui de-al optulea album al lor şi primul la Roadrunner Records, "Ghost Reveries". Suedezii m-au făcut să schimb eticheta publicului - credeam că preferinţele acestuia se îndreaptă în special spre zona alternativă, dar şi progressive death metal-ul a fost foarte bine primit.

Apoi au fost aduse pe scenă scaunele sculptate - care, nu ştiu de ce, îmi evocă nişte sicrie - ale celor de la Apocalyptica, pe care îi mai văzusem în deschidere la Rammstein în Budapesta. În concertul de atunci fusesem dezamăgit, violoncelele erau parcă prea distorsionate, având un sunet mult prea apropiat de cel al chitarei electrice, formaţia cânta un thrash metal clasic, de bună calitate, nimic de zis, dar aproape fără nimic din atmosfera pe care o aşteptam de la ei. De data aceasta sunetul a fost parcă mai mult în spiritul a ceea ce consider eu că e Apocalyptica, piesele au avut acea tentă soft brodată pe metal ce dă identitate trupei, iar finalul cu "Seemann" al sus-pomeniţilor Rammstein a fost de-a dreptul emoţionant.

După unul dintre cele mai reuşite spectacole din festival ( nemţii de la Oomph!, care m-au făcut să-mi pară rău că nu ştiu multe dintre piesele lor ) au urmat Bloodhound Gang, pe care eu i-aş fi pus headlineri. Charisma şi atitudinea de iresponsabili a făcut ca până şi cele mai grosiere poante - basistul Evil Jared a urinat în capul lui Jimmy Pop - să capete farmec. S-a făcut mişto de Guns'n'Roses, s-au masacrat în cel mai delicios mod piese Depeche Mode, am aflat că "Noi am auzit de Austria, e un frumos oraş din Germania!" sau că "Acest cântec e mai prost până şi decât Campionatul vostru..." E plăcut că trupa îşi adaptează poantele la culoarea locală, am auzit că în show-ul de la Bucureşti au fost pomeniţi Mutu, Laura Andreşan, Monica & Irinel şi cei de la O-zone.

Cu părere de rău că Bloodhound Gang au cântat prea puţin, am ascultat concertul Tool fără să reuşesc să-i văd, ei fiind singura formaţie care a ales să proiecteze visuals pe ecranele puse de-a dreapta şi de-a stânga scenei. Publicul festivalului, foarte tânăr (cred că 80% sub 25 de ani şi 50% sub 20), a dansat, a cântat şi s-a agitat mai mult decât la orice altă formaţie. Tool au cântat în special de pe noul album, "10,000 Days", lansat în Europa la finalul lui aprilie 2006.

Ce pot să spun despre Guns'n'Roses? Poate din cauză că eram prea obosit, poate că a trecut prea multă vreme fără să cânte, poate că, deşi exact asta aşteptam, nu mi-a convenit că sunau exact la fel şi cântau - cu mici excepţii - aceleaşi piese, mi-au părut anacronici, vechi, prafuiţi... Încercam să-mi aduc aminte de vremurile când aş fi dat orice să fiu la un concert de-al lor dar îmi era cu piesă ce trecea din ce în ce mai clar ca, în 2006, Guns'n'Roses nu mă mai interesează. Am plecat înspre cort înainte de final. Ca dovadă că totuşi cândva mi-au plăcut, aveam un sentiment de jenă combinat cu frondă, parcă mă aşteptam să-l aud pe Axl admonestându-mă "Hei, Liviu, unde pleci?", dar Axl nu a zis-o şi trebuie să recunosc că am dormit bine. Cred că, în anii ce au trecut, undeva în cap am pus Guns pe raftul cu "a fost odată ca niciodată... şi nu va mai fi".

Epilog. La două zile după festival mă plimbam în Viena pe cheiul Dunării când mă aud strigat de o voce feminina. "Hey!", spune tipa, arătând spre braţara mea apoi spre a ei, "Nova ROOOCK!" Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.