Săbii, votcă, rock'n'roll

"What happened to the dreams of a girl president / She's dancing in a video next to 50 Cent" (Pink)

Sharian era arab, student la medicină. Gătea bine. Mă chema în bucătărie şi îmi punea farfuria în faţă: "Mănâncă, nu te otravesc. Sau nu astăzi..." Era înalt şi gelos, mi-era oarecum frică de el. Împărţeam un apartament de două camere pe la Timpuri Noi, într-o cameră eu şi în cealaltă el cu prietena, şi trăia cu impresia că nu împărţim doar apartamentul. Ultima dată l-am văzut pe la trei noaptea, îmi ţinea un cuţit la gât. Prietena îi sărise în cârcă încercând să-l oprească şi în timpul ăsta striga "Tu fugi, că mă descurc eu cu el". Am fugit.

Desenez prost, dar dacă cineva mi-ar cere să schiţez un protomanelist din cei ce populau Constanţa în urma cu peste un deceniu jumate, aş face portretul lui Chişpic. Hârtia s-ar opri la aspectul lui fizic - mic de statură, păr blond spălăcit, un puf de mustaţă adolescentină sub nasul îngust şi ochi albastri - dar importante în Constanţa acelor vremuri erau limba ascuţită, miştoul virulent şi apartenenţa la gaşcă. Era timpul bătăilor cu cuţite din Cazino, al traficanţilor ce-ţi ofereau timid o ţigară cu marijuana în discotecă şi, de ce nu, al răsăriturilor romantice pe plajă, cu nasul spart de poliţie. În capitală se năştea plutocraţia, dar noi la malul mării cultivam încă şmecheria organică şi pumnul năpraznic, cultură ce urma să ducă la apariţia în presă a diverşi rebeli şi, ulterior şi prin degradare, la transformarea Constanţei în patria manelei. Divaghez.

Am crescut pe strada Dreptăţii, linie de demarcaţie între cartierele Coiciu şi Inel 2. Cum şcoala unde am fost era în Inel, am fost automat asimilat găştii de acolo. Poate datorită atitudinii mele de guru am fost tabu încă de mic - multe erau permise, dar de Liviu nu puteai să te iei. Lucrurile s-au schimbat în adolescenţă, când mi-am făcut prieteni în Coiciu: eram din Fundătură şi fraternizasem cu cei din Canaletto*. Fiecare incursiune în Coiciu era o aventură, intram pe teritoriul unor Maimuţă, Cioară, Emir şi - urma să aflu - Chişpic. În ziua aia mergeam spre casă venind de la Dan Roşcatul, făcusem schimb de casete, o activitate frecventă în lumea pre-filesharing. În faţa scării blocului stăteau - pe atunci se zicea atârnau, cred că verbul actual ar fi hang out, sau poate o ardeau - nişte ciutani, cocalari, care au început să facă mişto, mi-au adresat, cu accentul ăla de zeflemea imposibil de redat în scris, standardul de dipreţ al epocii: "Bă, roacheree!" Trecusem deja de ei, eram la o distanţă de o sută de metri şi în mod normal i-aş fi ignorat, dar în ziua aia mă simţeam bine, mă simţeam tânăr, frumos, puternic, deştept, eram un superlativ pe două picioare, aşa că m-am întors şi le-am făcut un gest semnificativ din deget, apoi am dat să plec mai departe. Nu apucasem să fac doi paşi că mă înconjuraseră. Chişpic, despre a cărui reputaţie de very bad guy nu fusesem informat, s-a oprit în faţa mea şi mi-a dat doi pumni în stomac. A durut, dar nu asta era important, ce conta era că sărise peste etape, eliminase negocierea de dinaintea unei bătăi, perioada în care trebuia să ne împingem reciproc, să ne evaluăm. Fusese frust, repezit, pumnii lui fuseseră, ei bine, nepoliticoşi. Acum mă privea furios, cu mâinile proptite în şold. Era pentru prima dată când cineva dădea în mine şi nu ştiam cum să reacţionez: era rândul meu să dau? Trebuia oare să râd? Sau să încep să plâng şi să vreau la mama? În timp ce-mi inventariam posibilităţile - şi, recunosc, mă întrebam dacă aş putea să dau destul de tare - a apărut Dan Roşcatul, care văzuse scena din balcon. Persoană cu autoritate, i-a ţinut lui Chişpic lecţia clasică (multe sunt permise, dar de Liviu nu poţi să te iei) şi l-a pus să-şi ceară scuze. Primul meu pumn se amânase. Am plecat spre casă în timp ce Chişpic îmi striga din urmă, reparându-şi onoarea, "Lasă, roachere, că te prind eu singur!"

Mă mutasem de câteva zile de la Sharian în căminul PTTR de pe Romancierilor. În afară de facultate, îmi petreceam timpul cântând într-o formaţie de industrial şi ajutându-l pe Marius, prieten student la psihologie care înfiinţase o asociaţie pentru copii supradotaţi, să organizeze evenimente în parcul Carol. Manifestările asociaţiei erau găzduite de terasa Dineş. Patronul omonim al terasei era un cetăţean rom, vechi rocker şi toboşar, care ne permitea în fiecare duminică să-i redecorăm localul pentru copii şi să ne jucăm pe scenă de-a ce ne trecea prin cap. Aşa mi-a venit ideea unui concert acolo - pe vremea aia era greu să găseşti locuri unde să cânţi, iar Dineş avea aparatura necesară şi era binevoitor, deşi nu-i plăcea ce cântam, poate pe bună dreptate. Zis şi făcut - am luat basul, sequencerul şi pe Dan (el cânta la chitara şi cu vocea, eu cântam live la bas şi programam tobe, clape, efecte), am băgat firele în omniprezentul mixer Cонор şi-am început. Pe la jumătatea primei piese, aud:
- Pssst! Roachere!
Mi-am continuat piesa netulburat, ştiam ca nu trebuie să reacţionez la şoaptele individuale din public. Dar tipul era de altă părere.
- Pssst! Bă, roachere! Bagă şi tu una mai dă suflet, să mă bucur şi io...
În pauza dintre piese i-am spus că nu ştiu să cânt ce vrea el. Mai mult, în planul concertului nu intrau decât piese pe care le compusesem noi, nu eram o formaţie de coveruri. Cu toate astea, a insistat să îmi ceară să-i cânt altceva, a spus că dacă sunt în pană de idei poate să-mi spună el cam ce i-ar plăcea, apoi chiar a început să-mi spună nume de piese. "Da' pe asta o ştii? Nu? Atunci de aia ce zici?" La un moment dat m-am enervat şi i-am zis:
- Uite ce e, nu ştiu piesele de care zici. Dar chiar daca aş şti, nu ţi-aş cânta.
- Bine, roachere... Vezi că ştiu unde stai!
Şi a plecat, nu înainte de a-mi face un semn ameninţător, trecându-şi arătătorul prin dreptul beregatei ca un cuţit. Mai departe concertul a decurs normal, chiar cu un oarecare succes, până la urmă ne aflam între prieteni.
Trecuseră câteva zile de la incidentul din parc, nu mă mai gândisem la ameninţarea tipului, mi se părea oricum o exagerare acel "ştiu unde stai". De unde să ştie, abia ce mă mutasem. În cămin era o atmosferă de studiu. Tina, colegul de cameră, îşi făcea lecţiile, iar eu citeam. S-a auzit un ciocănit în usă. Tina s-a dus să deschidă.
- Vezi că te caută cineva.
M-am dus la uşă unde l-am văzut pe Gore - aşa îl chema - care scotea de la piept o sabie ninja.
- Am venit să te tai.
Au trecut câteva secunde până mi-am adus aminte că sunt un om educat şi-am spus:
- Hai, intră, nu sta pe hol...
Nu se aştepta. Venise fără un plan, era în cautarea scandalului dar avea nevoie de un imbold exterior. A intrat şi a încercat să mă provoace.
- Ce, roachere, credeai c-am uitat? Ţi-am spus că ştiu unde stai.
Am continuat să fac pe gazda amabila. L-am întrebat dacă nu vrea să bea ceva - Tina, dă şi tu sticla aia de votcă, hai că-ţi dau banii pe ea - şi a cedat mai uşor decât mă aşteptam. După jumătate de oră eram deja amici şi la plecare mi-a spus că mă pot folosi de numele lui.
- Roachere, dacă se ia careva de tine spune că-l ştii pe Gore!
Din zilele alea, ţin minte că mai multă neplăcere mi-a făcut dispariţia inelului meu de argint cu piată de onix - cred că l-au furat colegii de cameră, dar nimeni n-a recunoscut. La câteva zile am renunţat să mai port cercei, imaginea mea de rocker se destrăma.

Ultima dată când m-am auzit apelat în modul ce-mi aminteşte de Chişpic a fost prin 2003. Eram în Gara de Nord, tocmai ce venisem din Constanţa şi mă îndreptam spre staţia de metrou. Din spate se auzea cineva strigând "Domnu'! Domnu'!" Nu m-am întors, nu credeam că e vorba de mine, bănuiam că e mai degrabă un taximetrist din cei ce agasează clienţii. Vocea a insistat, "Domnu'! Domnu'!", apoi a făcut o pauză şi a scos un răcnet: ROOAAACHEREEE!!! M-am oprit şi m-am întors. Un tânăr cu un bagaj destul de voluminos încerca să mă ajungă din urmă. Cu răsuflarea îngreunată de fugă, mi-a spus "Mă scuzaţi, dar nu ştiam cum altfel să vă atrag atenţia" şi mi-a întins borseta în care aveam toate actele şi banii. O uitasem în tren...
Peste puţin timp m-am tuns.

__________________________________

*Nu ştiu dacă nu cumva toată însemnarea de mai sus n-a fost decât un pretext pentru a copia un fragment din "Pendului lui Foucault" pe care l-am recumpărat de curând şi ţin să sărbătoresc. E posibil să mai urmeze citate. :)

"Fundătura era locul de adunare al bandei Fundăturii. Copii de la ţară, murdari, gălăgioşi. Eram prea de la oraş, era mai bine să-i evit. Dar ca să ajung în piaţă, şi la chiosc, şi la papetărie, afară doar dacă nu încercam un periplu ecuatorial şi prea puţin demn, nu-mi rămânea decât să trec prin Canaletto. Băieţii din Fundătură erau nişte mici nobili pe lângă cei din banda din Canaletto, cu numele luat de la un fost torent, devenit un mic canal de scurgere, urât mirositor, care traversa şi acum zona cea mai săracă a aşezării. Cei din Canaletto erau cu adevărat jegoşi, subproletari şi violenţi.
Cei din Fundătură nu puteau trece prin zona Canaletto fără să fie atacaţi şi bătuţi. La început nu ştiam că eu eram din Fundătură, eram abia sosit, dar cei din Canaletto mă identificaseră deja drept duşman. Treceam pe teritoriul lor cu o mică revistă ilustrată deschisă în faţa ochilor, mergeam citind, iar ei m-au luat la ochi. Eu am luat-o la fugă, şi ei după mine, au dat cu pietre, una a trecut prin revistă, pe care continuam să o ţin deschisă în faţa ochilor în timp ce alergam, ca să-mi iau o ţinută demnă. Mi-am salvat viaţa, dar mi-am pierdut revista." (Umberto Eco - Pendulul lui Foucault)