Obiectul iubirii

Cu Eco ţipând din subsol* că ce-are textul lui cu ce zic eu aici, o să vă povestesc despre geaca lui Ion.

- Bă Dane, ştii ce ne-ar trebui nouă?
- Ce, mă?
- Un dansator...
Dacă stăteai să te gândeşti, nu era o idee chiar tâmpită. Aveam gata câteva melodii şi ne doream să concertăm, aşa că ne gândeam cum "dăm" pe scenă. Nu eram instrumentişti străluciţi, n-aveam nonşalanţa aia a marilor rockeri de a ne juca cu instrumentul, mai degrabă stăteam ţepeni încercând să nu dăm o "gherlă". Eram doar doi oameni şi-un sequencer, nu putea să iasă cine ştie ce show... Pe atunci era moda boy-band-urilor, băieţi frumoşi ce dansau sincron şi cântau sfâşietor despre dragoste, prin opoziţie cu rockerii care deveniseră, după perioada lor de glam, din ce în ce mai duri. Cum noi ne mândream cu eclectismul nostru, m-am gândit că am putea intra în istorie ca prima formaţie de industrial cu dansator. Tot ce trebuia era să-l găsim, lucru mai complicat decât ne aşteptasem. La început am căutat printre prieteni - hai mă, nu vrei să dansezi pentru noi - dar dansul le părea rockerilor ceva lipsit de demnitate, mai făceai un blues cu o gagică, nu se putea fără, dar să dansezi pe scenă? Ne-am gândit să punem afişe, dar nu voiam să ne vină la uşă toţi nebunii...

În ziua aia mersesem la Liceul de Artă, am zis că la puştii de liceu vom avea mai mult succes, până la urmă să faci parte dintr-o formaţie era mare lucru. Poate că puştii se emancipaseră precoce, aveau alte interese, cert e că ne-au râs în faţă. Ne întorceam destul de amărâţi la repetiţie, schimbam metroul la Victoriei, când l-am văzut. Pe el, ROCKERUL. Purta ciocate, geacă "de motor", era îmbrăcat în negru, purta părul desfăcut şi îi ajungea puţin mai jos de umeri. Avea cioc. Avea, poate cel mai important, atitudinea necesară.( Aici merge o paranteză: plete aveam şi eu şi Dan, idem haine negre, ba chiar Dan purta şi geacă de motor. Dar nu arătam a rockeri, nu arătam a hippie, nu arătam nici măcar a Pepe, arătam doar ca nişte tipi cu haine negre şi păr lung. E poate nevoie să ştii cum să-ţi porţi sentimentul de rocker, poate o privire încruntată să ajute, poate un spate ţeapăn... Nu ştiu nici azi. ) Ne-am consultat rapid şi am considerat că nu trebuie să pierdem ocazia. Ne-am apropiat.
- Salut.
- Salut.
- Ştii, ne place foarte tare cum arăţi.
- ????
- Aaa, nu, nu suntem homosexuali, deşi într-un oarecare fel se poate spune că vrem să te agăţăm. Am vrea să cânţi cu noi. (Aveam destulă experienţă cât să nu-i spunem din prima că vrem să fie dansator.)
- Dar eu nu ştiu să cânt!
- Nu-i nimic, asta se poate remedia. Important e mai întâi să vii să vezi ce şi cum cântăm, şi mai vedem apoi.
- Băi, pe bune, sunt flatat, dar chiar că nu ştiu să cânt!
- Eh, măcar vino la o repetiţie. Uite, ăsta e telefonul, sună când vrei să vii.
N-a rezistat să nu sune. Îşi dorise toată viaţa să facă parte dintr-o formaţie. Am "negociat" poziţia lui, l-am numit "responsabil cu showul" şi a primit şi nişte părţi de voce. A acceptat cu condiţia ca showul să fie cum vrea el, nu-şi dorea să fie dansator, dar ii plăcea ideea de a se manifesta pe o scenă. S-a integrat rapid în formaţie, am devenit repede prieteni.

De un întâi mai, acum vreo zece ani, am plecat la mare cu Ion. Ne hotărâsem în ultima clipă, n-aveam planuri sau prietene, aşa că a rămas să stăm la ai mei, în Constanţa. Eram oricum fără bani, cazarea şi mâncarea gratis picau cum nu se poate mai bine. Ion îşi luase cu el "geaca lui de rocker". Era o geacă de blugi pe care o avea aproape din copilărie, pe care erau scrise cu pixul, la grămadă, Metallica, Megadeth, Jimi Hendrix, Alice Cooper, Sepultura, toate fazele devenirii lui muzicale. Fiecare inscripţie avea povestea ei, semnul flower-power convieţuia paşnic cu semnul anarhiei, dacă îi puneai lui Ion geaca în braţe şi îl întrebai când a apărut un nume pe ea îţi spunea albumul care îl impresionase, perioada, felul în care simţise muzica. Erau vestigii ce datau din şcoala generală alături de semne din liceu sau noutăţi din facultate. Pe geacă erau moaştele religiei rock. Ion o considera un fel de porte-bonheur. Pe lângă toate calităţile, geaca avea şi un defect: pentru a conserva toate amintirile, nu fusese spălată niciodată.

Era o zi caldă, aşa că geaca a rămas acasă în timp ce noi am fost prin Costineşti, am băut nişte beri, am cunoscut nişte lume, mă rog, treabă, treabă, treabă**, cum s-ar zice. Când ne-am întors, mama întindea rufe. Părea foarte mândră de ea şi am priceput de ce când ne-a văzut şi a zâmbit larg:
- Ioane, uite, ţi-am spălat geaca! Mirosea...
Uneori tinereţea moare în maşina de spălat.


____________________________________________________________________

*

"Eu mă întreb unde o s-ajungem până la urmă", zise el într-o zi.
"Vorbiţi de amurgul Occidentului?"
"Ce, apune? La urma urmei, e specialitatea lui, nu crezi? Nu, vorbeam de lumea asta care scrie. Al treilea manuscris într-o săptămână, unul despre dreptul bizantin, unul despre Finis Austriae şi al treilea despre sonetele lui Baffo. Sunt lucruri cu totul diferite, nu ţi se pare?"
"Ba mi se pare."
"Ei bine, ţi-ai fi închipuit că în toate trei apar la un moment dat Dorinţa şi Obiectul Iubirii? E o modă. Mai înţeleg să intre aici Baffo, dar dreptul bizantin..."
[...]
"Şi care poate fi obiectul iubirii în dreptul bizantin?"
"A, există întotdeauna o cale de a-l introduce. Fireşte că, dacă în dreptul bizantin exista un obiect de iubire, nu e cel care zice ăsta. Nu e niciodată ăla."
"Care?"
"Ăla care crezi că este. Odată, să fi avut eu cinci-şase ani, am visat că aveam o trompetă. Aurită. Ştii, unul din visele alea în care simţi că-ţi curge miere prin vine, un soi de poluţie nocturnă, cum poate să aibă şi un impuber. Nu cred să fi fost vreodată mai fericit decât în visul ăla. Niciodată. Bineînţeles că la deşteptare mi-am dat seama că trompeta nu era nicăieri şi-am început să plâng ca un viţel. Am plâns toată ziua. Cu adevărat lumea aceea dinainte de război, să fi fost prin '38, era o lume săracă. Azi, dacă aş avea un copil şi l-aş vedea atât de disperat, i-aş zice hai să-ţi cumpăr o trompetă - era vorba de o jucărie, doar n-ar fi costat o avere. Alor mei nici măcar nu le-a trecut prin minte. [...] În seara aceea trebuiau să vină unchiul şi mătuşa mea de la ***, nu aveau copii şi eram nepotul lor preferat. Mă văd ei plângând după fantasma aia de trompetă şi zic că or să aibă ei grijă, a doua zi aveam să mergem la Upim, la magazin, unde era un raion întreg de jucării, o minunăţie, şi aveam să găsesc trompeta pe care o voiam. Am petrecut noaptea treaz şi am tropăit din picioare toată dimineaţa următoare. După-amiază ne ducem noi la Upim, şi erau trompete de cel puţin trei feluri, fie că erau ele nişte chestii de tinichea, dar mie mi se păreau alămuri demne de o fosă de orchestră. Erau un gornet militar, un trombon cu tuburi mobile şi o pseudo-trompetă, pentru că avea muştiuc şi era aurită, dar avea clape de saxofon. Nu ştiam pe care să o aleg şi cred că am stat aşa mult timp. Le voiam pe toate şi am dat impresia că nu voiam nici una. Între timp, cred că unchiul şi mătuşa s-au uitat la cartonaşele cu preţuri. Nu erau zgârciţi, dar mie mi s-a părut că au considerat mai puţin scumpă o clarinetă mică de bachelită, în întregime neagră, cu clape argintii. "Nu-ţi place mai mult asta?" m-au întrebat. Eu am încercat-o, behăia destul de mulţumitor, încercam să mă conving că era foarte frumoasă, dar în realitate socoteam şi-mi ziceam că unchiul şi mătuşa voiau ca eu să iau clarineta fiindcă costa mai puţin, trompeta costa probabil o avere şi nu puteam să le impun acel sacrificiu rudelor mele. Ai mei mă învăţaseră întotdeauna că atunci când îţi oferă cineva ceva ce-ţi place trebuie să zici imediat nu, mulţumesc, şi nu o singură dată, şi să nu zici nu, mulţumesc şi imediat să întinzi mâna, ci să aştepţi ca donatorul să insiste, să zică te rog. Numai atunci copilul educat cedează. Aşa că am spus că nu voiam trompeta şi că poate era bună şi clarineta, dacă aşa preferau ei. Şi mă uitam la ei de jos în sus, sperând că vor insista. N-au insistat, Dumnezeu să-i aibă în paza lui. Au fost încântaţi să-mi cumpere clarineta, mai ales - au zis ei - că o preferam. Era prea târziu să mai dau înapoi. Şi aşa m-am ales cu clarineta."
Se uitase la mine bănuitor: "Vrei să ştii dacă am mai visat trompeta?"
"Nu", am spus, "vreau să ştiu care era obiectul iubirii."
"A", zise el, apucându-se din nou să răsfoiască manuscrisul, "vezi, şi dumneata eşti obsedat de obiectul ăsta al iubirii. Treburile astea se pot manipula după bunul plac. Mde... Şi dacă totuşi aş fi luat trompeta? Aş fi fost fericit la propriu? Dumneata, Casaubon, ce spui?"
"Probabil că aţi fi visat clarineta."
"Nu", încheiase el pe un ton sec. "Clarineta doar am avut-o. Nu cred că am sunat vreodată din ea."
"Visat sau sunat?"
"Su-nat", zise el scandând cuvântul şi, nu ştiu de ce, m-am simţit ca un bufon.
(Umberto Eco - Pendulul lui Foucault)


** îl comemorez şi eu pe Vonnegut, după posibilităţi