"Mergi la concerte? Mă vei recunoaşte uşor: sunt ăla care stă undeva în centrul mulţimii, se uită fix la scenă şi zâmbeşte. Nu ţopăi, nu urlu, nu intru la pogo, nu cânt, nu ridic mâinile-n aer, nu fâlfâi bricheta. Doar ma uit, fumez şi ma bucur [...]", îmi notam într-un jurnal acum câţiva ani. Nimic nu s-a schimbat, doar că atunci omiteam să precizez un lucru: nu merg pentru mine la concerte. Stau în faţa scenei ca o matrioşka cu două niveluri - la exterior eu, cel de toate zilele, şi în interior un, să-i zicem, mic Liviu, excesiv în manifestări, un hedonist, un lasciv, un dezinhibat, un hiperbolizator. Iubeşte muzica, în special rockul, şi îşi permite tot ce reticenţa, temperamentul, belbo-ismul meu îmi refuză. Când matrioşka interioară o ia razna - dansează, cântă, iubeşte, urlă...- învelişul exterior îşi îngăduie să dea, ritmic şi totuşi alene, dintr-un picior. Sau să bată darabana cu două degete pe un pachet de ţigări. Cel mai important, să zâmbească.
Lucrurile au stat altfel la concertul de ieri al lui Tori Amos. Am simţit din primele minute că muzica ei nu e făcută să mă umple de energie, că nu o pot percepe ca de obicei - piesele îmi treceau parcă pe lângă, dacă nu cumva veneau în contra... Pe scenă totul era cum trebuie, problema era a mea, a matrioşkăi interioare, ce ţipa că muzica nu-i vorbeşte, că n-are fericire de hiperbolizat. Ştiu din experienţă că poţi face vocea interioară să tacă - e de ajuns să-ţi defocalizezi privirea, să te uiţi ca să nu vezi nimic, reuşind să vezi totul. Cum s-ar zice, să-ţi arunci privirea în gol, pentru a te regăsi într-o stare de semi-transă, în care gândurile nu-ţi mai aparţin, ci sunt livrate de undeva din afară, independent de voinţa ta. Învelişul exterior îşi abandonează funcţia de Mare Cenzor, pentru că nu mai e nimic de cenzurat. Micul monstru interior has left the building şi tot ce-ţi permite transa e să simţi, într-un mod pe care nu poţi - şi nici nu simţi nevoia - să-l verbalizezi sau să-l manifeşti.
M-am scuturat şi m-am uitat la feţele publicului. Ochi încordaţi, buze strânse, priviri concentrate, ce parcă trasau prin sală două paralele care urmau să se întâlnească la infinit, undeva dincolo de noi, de Tori, de muzică, în Punctul Fix. Fiecare avea câte un mic Liviu în interior, pe care-l exorcizau. Şi asta ne plăcea, am aplaudat îndelung după fiecare piesă.
Lucrurile au stat altfel la concertul de ieri al lui Tori Amos. Am simţit din primele minute că muzica ei nu e făcută să mă umple de energie, că nu o pot percepe ca de obicei - piesele îmi treceau parcă pe lângă, dacă nu cumva veneau în contra... Pe scenă totul era cum trebuie, problema era a mea, a matrioşkăi interioare, ce ţipa că muzica nu-i vorbeşte, că n-are fericire de hiperbolizat. Ştiu din experienţă că poţi face vocea interioară să tacă - e de ajuns să-ţi defocalizezi privirea, să te uiţi ca să nu vezi nimic, reuşind să vezi totul. Cum s-ar zice, să-ţi arunci privirea în gol, pentru a te regăsi într-o stare de semi-transă, în care gândurile nu-ţi mai aparţin, ci sunt livrate de undeva din afară, independent de voinţa ta. Învelişul exterior îşi abandonează funcţia de Mare Cenzor, pentru că nu mai e nimic de cenzurat. Micul monstru interior has left the building şi tot ce-ţi permite transa e să simţi, într-un mod pe care nu poţi - şi nici nu simţi nevoia - să-l verbalizezi sau să-l manifeşti.
M-am scuturat şi m-am uitat la feţele publicului. Ochi încordaţi, buze strânse, priviri concentrate, ce parcă trasau prin sală două paralele care urmau să se întâlnească la infinit, undeva dincolo de noi, de Tori, de muzică, în Punctul Fix. Fiecare avea câte un mic Liviu în interior, pe care-l exorcizau. Şi asta ne plăcea, am aplaudat îndelung după fiecare piesă.
Tori Amos - Smokey Joe
Postari pe e-mail
2 comentarii:
she's one special lady. eu chiar m-am simtit bine la concert. cu tot cu liviu al meu din interior :).
io recunos sportiv ca n am inteles ce vrei sa spui.
o sa recitesc.
Trimiteţi un comentariu