M-am definit întotdeauna drept un incredul. Am crescut în lumea profană a cartierului în care sacrul nu există; zeităţile de pe atunci se numeau Maradona pentru microbişti, Senna pentru pasionaţii cailor putere şi - ştiu eu? - Ţiriac pentru iubitorii de tenis. Cum n-am avut talent sportiv, nici cu zeii n-am stat foarte bine, deşi am crescut la două străzi distanţă de casa lui Hagi. Am spus că m-am definit ca in-credul, eventual sceptic, dar nu necredincios: acesta din urmă mi se pare că exprimă o relaţie definitivă cu sacrul. Necredincios este cel care nu crede, incredul este cel care trebuie convins.
Actul 1
Zilele astea, sub presiunea şcolii dar nu fără plăcere, am încercat să studiez un obicei straniu pe care l-am trăit la liceu. Imediat după perioada admiterii, vreme de câteva săptămâni, băieţii din anii superiori îi hărţuiau pe boboci punându-i „să cânte”. Cântatul era unul propriu-zis, te opreau pe stradă – doar în proximitatea liceului – şi te puneau să-ţi modulezi vocea abia formată în reproducerea celui mai nou şlagăr, dacă nu cumva a imnului de stat. Umilirea era extremă, deşi fizic neviolentă. Reprezentându-mi liceul drept teren al unui ritual, mi-a sărit în ochi o altă calitate a lui. Era o lume închisă, bine păzită de intruşi, în care atât pătrunderea cât şi ieşirea erau clar definite. Se intra doar la pauză şi doar dacă aparţineai de liceu, se ieşea la pauză şi doar atunci. Intrarea (să-i spun „pragul”?) era păzită de baba Safta, fiinţă cu puteri miraculoase: deşi tocmai se desfiinţase sistemul cu matricolă – un semn al iniţiaţilor – ea cunoştea din priviri toţi elevii. Cândva, pe la început, am încercat să intru în fortăreaţă cu un prieten de la un alt liceu. Deşi nu trecuse încă o lună de când mă aflam acolo, Safta mi-a spus „Tu intri, el n-are ce căuta aici”. Deşi miraculosul şi autoritatea Saftei nu mi-au scăpat niciodată, abia astăzi o văd ca pe o divinitate de prag, un taur înaripat.
Actul 2
Dimineaţă. Vin dinspre cimitirul Buna Vestire şi merg înspre metrou Piaţa Sudului, cu drum pe lângă piaţa agro-alimentară. Din cauza orei, traficul uman e alert. Se fuge pe zebră. Se fuge pe trotuar. Se dau coate. Pietonii înjură şoferii. Şoferii înjură pietonii. Pieţarii îşi aştern marfa pe taraba, florăresele îşi primenesc găleţile, şaormarii se întrec să potolească foamea noii zile la concurenţă cu fornetiştii şi covrigarii. În toată foşgăiala asta, drumul meu se îngustează. E o fâşie de asfalt lată de jumătate de metru ce merge lipită de gardul pieţei. Chiar daca e plin de gropi, se parcurge în ritm susţinut, oamenii se grăbesc spre metrou. Astăzi e blocat, abia dacă poţi înainta: undeva în faţă, pe o liză de tipografie, cineva a vrăfuit nişte cutii de banane Dolce şi acum le hurducăne încet înspre gunoiul din capătul pieţei. În spatele căruţului lumea s-a înşirat în mod natural pe două rânduri. Mergem încet şi ordonat, înghesuiţi aproape mână în mână pe jumătatea de metru dintre gard şi bordură. Schimbarea de ritm ne-a făcut să punem capul în piept, cu nostalgia patului proaspăt părăsit. Din când în când ridicăm ochii pentru a-l urmări pe cel din capătul convoiului, apoi ne coborâm privirea. Deodată văd liza drept năsălie improvizată, convoiul de oameni drept cortegiu funebru şi mă prind: Ducem pe ultimul drum nişte cutii de banane! Gândul că şi bananele merită un sacru al lor, mai mic, m-a ţinut ocupat cinci staţii de metrou.
Actul 3
Când te duci la un festival precum Sziget nu te aştepţi să dormi foarte mult. Dacă strângi pe o insulă din Budapesta 300 000 de tineri, le pui la dispoziţie zece scene cu muzică şi tone de alcool liniştea este ultima ta aşteptare. Sunt o fire matinală, încerc să adorm până în miezul nopţii pentru a mă putea trezi cât mai în zori, aşa că îmi aşezasem cortul oarecum în centrul triunghiului format de Scena Principală, Scena World Music şi cortul Hare Krishna. Pe la unu noaptea în zona mea se făcea linişte, distracţia se muta către Hammer World (scena de rock) şi către corturile de DJ. În dimineaţa aceea m-am trezit – pe la patru! - într-un zgomot ciudat. A început încet şi a crescut uşor-uşor în intensitate. Nu era muzică, era mai degrabă un amalgam de zgomote, nu se putea recunoaşte nici măcar un ritm. Din când în când se auzeau ţipete. Era foarte de dimineaţă, dar zgomotul mă trezise şi nu mai avea nici un rost să încerc să adorm. Mi-am propus să caut un duş, trăind deja voluptatea de a nu sta la coadă (cine îşi poate reprezenta cum e să împarţi câteva duşuri la sute de mii de oameni pricepe ce zic). Am ieşit din cort şi am pornit pe alee către Main Stage. La jumătatea drumului, am dat de sursa zgomotului. Câteva zeci de persoane loveau ritmic în două tomberoane cu pietre, cu senzaţia unui concert de jazz. Cei care treceau pe alee luau de pe jos o nuia şi li se alăturau lovind în copaci, sau căutând doi bolovani şi lovindu-i unul de altul. Doi tipi găsiseră cine ştie pe unde un buştean şi, o dată la câteva minute, se propteau cu el într-unul din tomberoane, în modul berbece în care dărâmi poarta unui castel. Apoi ţipau. Frenezia tuturor – oricât de high erau, cu diverse substanţe mai mult sau mai puţin legale – era contagioasă. Simţindu-mă Casaubon lovind în agogo la invocarea lui Yemanja am luat un pumn de pietriş şi am aruncat pietre la ţintă în tomberon, una câte una. Poc-poc-poc-poc-BUM (băieţii cu buşteanul) – pac. Am fost primitiv timp de cinci minute, apoi m-am prins că dacă nu fug pierd perioada liberă la duş. Şi am ales civilizaţia.
Epilog
Vara trecută m-am dus, la invitaţia unei prietene, la concertul Whitesnake din Sofia. Era o seara destul de friguroasă, după o zi cu nor. Ajuns pe stadion, aflu că trupa a avut probleme cu vama la graniţa macedoneană, prin urmare concertul întârzie două ore. Dacă prietena care mă invitase n-ar fi ţinut neapărat să vadă concertul aş fi plecat. După o aşteptare dificilă într-un final a apărut şi trupa. Concertul a început simultan cu o ploaie rece şi torenţială, care m-a udat complet încă din primul minut. Cum eu nu ţopăi şi nici n-am alte manifestări la concerte, m-am zgribulit într-un colţ, în faţa unui ecran, încercând să urmăresc concertul fără să-mi clănţăne dinţii. Lucrul ăsta – şi ploaia! – a ţinut cam jumătate de oră, până când formaţia a cântat Ain’t no love in the heart of the city, împreună cu tot stadionul, peste douăzeci de mii de suflete. Chiar şi eu cred că am scos câteva sunete... Să vezi un fluviu de oameni cântând la unison în frig şi ploaie despre dragoste a fost pentru mine experienţa estetică a anului 2008. În momentul ala mi s-a părut că ploaia s-a oprit şi s-a făcut cald. Nu era adevărat, dar asta nu mai conta...
Actul 1
Zilele astea, sub presiunea şcolii dar nu fără plăcere, am încercat să studiez un obicei straniu pe care l-am trăit la liceu. Imediat după perioada admiterii, vreme de câteva săptămâni, băieţii din anii superiori îi hărţuiau pe boboci punându-i „să cânte”. Cântatul era unul propriu-zis, te opreau pe stradă – doar în proximitatea liceului – şi te puneau să-ţi modulezi vocea abia formată în reproducerea celui mai nou şlagăr, dacă nu cumva a imnului de stat. Umilirea era extremă, deşi fizic neviolentă. Reprezentându-mi liceul drept teren al unui ritual, mi-a sărit în ochi o altă calitate a lui. Era o lume închisă, bine păzită de intruşi, în care atât pătrunderea cât şi ieşirea erau clar definite. Se intra doar la pauză şi doar dacă aparţineai de liceu, se ieşea la pauză şi doar atunci. Intrarea (să-i spun „pragul”?) era păzită de baba Safta, fiinţă cu puteri miraculoase: deşi tocmai se desfiinţase sistemul cu matricolă – un semn al iniţiaţilor – ea cunoştea din priviri toţi elevii. Cândva, pe la început, am încercat să intru în fortăreaţă cu un prieten de la un alt liceu. Deşi nu trecuse încă o lună de când mă aflam acolo, Safta mi-a spus „Tu intri, el n-are ce căuta aici”. Deşi miraculosul şi autoritatea Saftei nu mi-au scăpat niciodată, abia astăzi o văd ca pe o divinitate de prag, un taur înaripat.
Actul 2
Dimineaţă. Vin dinspre cimitirul Buna Vestire şi merg înspre metrou Piaţa Sudului, cu drum pe lângă piaţa agro-alimentară. Din cauza orei, traficul uman e alert. Se fuge pe zebră. Se fuge pe trotuar. Se dau coate. Pietonii înjură şoferii. Şoferii înjură pietonii. Pieţarii îşi aştern marfa pe taraba, florăresele îşi primenesc găleţile, şaormarii se întrec să potolească foamea noii zile la concurenţă cu fornetiştii şi covrigarii. În toată foşgăiala asta, drumul meu se îngustează. E o fâşie de asfalt lată de jumătate de metru ce merge lipită de gardul pieţei. Chiar daca e plin de gropi, se parcurge în ritm susţinut, oamenii se grăbesc spre metrou. Astăzi e blocat, abia dacă poţi înainta: undeva în faţă, pe o liză de tipografie, cineva a vrăfuit nişte cutii de banane Dolce şi acum le hurducăne încet înspre gunoiul din capătul pieţei. În spatele căruţului lumea s-a înşirat în mod natural pe două rânduri. Mergem încet şi ordonat, înghesuiţi aproape mână în mână pe jumătatea de metru dintre gard şi bordură. Schimbarea de ritm ne-a făcut să punem capul în piept, cu nostalgia patului proaspăt părăsit. Din când în când ridicăm ochii pentru a-l urmări pe cel din capătul convoiului, apoi ne coborâm privirea. Deodată văd liza drept năsălie improvizată, convoiul de oameni drept cortegiu funebru şi mă prind: Ducem pe ultimul drum nişte cutii de banane! Gândul că şi bananele merită un sacru al lor, mai mic, m-a ţinut ocupat cinci staţii de metrou.
Actul 3
Când te duci la un festival precum Sziget nu te aştepţi să dormi foarte mult. Dacă strângi pe o insulă din Budapesta 300 000 de tineri, le pui la dispoziţie zece scene cu muzică şi tone de alcool liniştea este ultima ta aşteptare. Sunt o fire matinală, încerc să adorm până în miezul nopţii pentru a mă putea trezi cât mai în zori, aşa că îmi aşezasem cortul oarecum în centrul triunghiului format de Scena Principală, Scena World Music şi cortul Hare Krishna. Pe la unu noaptea în zona mea se făcea linişte, distracţia se muta către Hammer World (scena de rock) şi către corturile de DJ. În dimineaţa aceea m-am trezit – pe la patru! - într-un zgomot ciudat. A început încet şi a crescut uşor-uşor în intensitate. Nu era muzică, era mai degrabă un amalgam de zgomote, nu se putea recunoaşte nici măcar un ritm. Din când în când se auzeau ţipete. Era foarte de dimineaţă, dar zgomotul mă trezise şi nu mai avea nici un rost să încerc să adorm. Mi-am propus să caut un duş, trăind deja voluptatea de a nu sta la coadă (cine îşi poate reprezenta cum e să împarţi câteva duşuri la sute de mii de oameni pricepe ce zic). Am ieşit din cort şi am pornit pe alee către Main Stage. La jumătatea drumului, am dat de sursa zgomotului. Câteva zeci de persoane loveau ritmic în două tomberoane cu pietre, cu senzaţia unui concert de jazz. Cei care treceau pe alee luau de pe jos o nuia şi li se alăturau lovind în copaci, sau căutând doi bolovani şi lovindu-i unul de altul. Doi tipi găsiseră cine ştie pe unde un buştean şi, o dată la câteva minute, se propteau cu el într-unul din tomberoane, în modul berbece în care dărâmi poarta unui castel. Apoi ţipau. Frenezia tuturor – oricât de high erau, cu diverse substanţe mai mult sau mai puţin legale – era contagioasă. Simţindu-mă Casaubon lovind în agogo la invocarea lui Yemanja am luat un pumn de pietriş şi am aruncat pietre la ţintă în tomberon, una câte una. Poc-poc-poc-poc-BUM (băieţii cu buşteanul) – pac. Am fost primitiv timp de cinci minute, apoi m-am prins că dacă nu fug pierd perioada liberă la duş. Şi am ales civilizaţia.
Epilog
Vara trecută m-am dus, la invitaţia unei prietene, la concertul Whitesnake din Sofia. Era o seara destul de friguroasă, după o zi cu nor. Ajuns pe stadion, aflu că trupa a avut probleme cu vama la graniţa macedoneană, prin urmare concertul întârzie două ore. Dacă prietena care mă invitase n-ar fi ţinut neapărat să vadă concertul aş fi plecat. După o aşteptare dificilă într-un final a apărut şi trupa. Concertul a început simultan cu o ploaie rece şi torenţială, care m-a udat complet încă din primul minut. Cum eu nu ţopăi şi nici n-am alte manifestări la concerte, m-am zgribulit într-un colţ, în faţa unui ecran, încercând să urmăresc concertul fără să-mi clănţăne dinţii. Lucrul ăsta – şi ploaia! – a ţinut cam jumătate de oră, până când formaţia a cântat Ain’t no love in the heart of the city, împreună cu tot stadionul, peste douăzeci de mii de suflete. Chiar şi eu cred că am scos câteva sunete... Să vezi un fluviu de oameni cântând la unison în frig şi ploaie despre dragoste a fost pentru mine experienţa estetică a anului 2008. În momentul ala mi s-a părut că ploaia s-a oprit şi s-a făcut cald. Nu era adevărat, dar asta nu mai conta...
Postari pe e-mail
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu