„Profii ne smintesc de cap!”

- articol publicat în revista Cultura -

Am citit prima dată o carte de Daniel Pennac aproape din întâmplare; am cumpărat Domnilor copii pentru că era ieftină şi auzisem vag de autor. Cartea mi s-a părut uşoară şi simpatică – umorul, de altfel, este prima calitate pe care o cronică despre cărţile lui Pennac ţine să o sublinieze. Cu impresia asta în minte am cumpărat şi Necazuri cu şcoala^*.

Cartea începe cu un portret al elevului slab, greu de cap, un portret al „loazei”. Pennac, din dubla lui postură de profesor şi fost elev problematic, inventariază o mulţime de cauze care duc la rezultate şcolare slabe. Descrie „marea spaimă a mamelor” – viitorul, şi presiunea la care este supus elevul din cauza acestei spaime. Exemplifică – cum altfel? – cu umor percepţia părinţilor despre copii. Citez mai jos un dialog între profesorul Pennac şi un părinte îngrijorat:

„– Fiul meu este lipsit de maturitate.

[...]Stând foarte drept pe scaun, declară din capul locului că fiul lui e lipsit de maturitate. E doar o constatare. Nu atrage după sine nici întrebări, nici comentarii. Cere doar o soluţie, punct. Întreb totuşi ce vârstă are băiatul cu pricina. Răspuns pe loc:

– Unsprezece ani deja.”

Un alt exemplu: o elevă plânge pentru că nu reuşeşte să înţeleagă propoziţia subordonată conjunctivă de concesie şi opoziţie. Expresia ei, imitând lumea adultă şi imperativul de reuşită al acesteia, este memorabilă: „Am doisprezece ani şi jumătate şi n-am făcut încă nimic.” Elevul slab este cuprins de ruşinea că „nu face ce trebuie” şi de pofta de a da bir cu fugiţii, de a renunţa, ba chiar de a fi trimis pe o insulă pustie drept pedeapsă pentru carnetul de note. Discursul moralizator despre faptul că „niciodată” nu va trece examenele nu îl atinge, la fel ameninţarea „viitorului”. Copilul pur şi simplu nu înţelege conceptul: timpul are o altă valoare pentru el decât are pentru adulţi. „Bacul peste cinci ani, dar asta înseamnă imediat!” îşi spune mama, în timp ce pentru copil fiecare din aceşti ani înseamnă un mileniu.

Loaza nu este neapărat un copil în conflict cu adulţii şi şcoala, un rebel. Pennac se autodescrie drept „un puştan gata de toate compromisurile doar-doar s-o alege cu vreo privire din partea unui adult binevoitor. Eram gata să mă milogesc pe tăcute, cerşind aprobarea profesorilor, şi să ader la toate conformismele [...]” Problema „loazei” nu este simplul fapt că nu învaţă, ci faptul că nu crede că poate învăţa ceea ce i se predă la şcoală; elevul slab se percepe pe sine ca ştiind multe lucruri, mai puţin cele care i se spun la şcoală: „Eu nu mă consideram ignorant, eu mă socoteam idiot, e foarte diferit!” Copiii aflaţi în situaţia asta se conving foarte repede că nu vor ajunge niciodată la nici un rezultat şi dezvoltă, în lipsă de altceva, o „pasiune a eşecului”.

Pentru a supravieţui în universul şcolar, elevul slab e nevoit să mintă. Trebuie să mintă atât părinţii, pentru a lăsa impresia că totul la şcoală este în limite normale, aşa cum trebuie să mintă şi profesorii, pentru a motiva de ce nu îşi face temele. Onestitatea este percepută ca indolenţă, un profesor va prefera o minciună, fie ea şi absurdă, unei sincerităţi precum „Dom’ profesor sau doamnă profesoară, nu mi-am făcut exerciţiile pentru că mi-am petrecut o bună parte din noapte pe undeva prin cyber-spaţiu, luptându-mă cu soldaţii Răului, pe care de altfel i-am exterminat până la ultimul, puteţi să mă credeţi pe cuvânt.” Necesitatea minciunii îi solicită neîncetat fantezia loazei; chiar dacă şi-ar dori să înveţe, i-ar fi greu să mai găsească timpul necesar.

Soluţia, din punctul de vedere al lui Pennac, este chiar şcoala: „Suferinţele provocate de gramatică se îngrijesc prin gramatică, greşelile de ortografie prin exersarea ortografiei, teama de citit prin lectură, teama de a nu înţelege prin cufundarea în text.” Dar şcoala se poate face doar în prezenţa unui interes treaz din partea elevului; acest interes trebuie provocat, concentrarea elevilor nu există în mod natural. Autorul spune că internatul prezintă atuuri care le scapă părinţilor astăzi („Posibilitatea de-a adormi fără să fii nevoit să-ţi linişteşti părinţii prin minciuna zilei, de-a te trezi fără să trebuiască să născoceşti nişte scuze pentru tema nefăcută, din moment ce ea a fost făcută la ora de studiu de seară, în cel mai bun caz, cu ajutorul unui supraveghetor sau al unui profesor. În fond, odihnă mentală [...]”) şi militează pentru dictare şi memorare. Conştient de faptul că metodele pe care le propune par învechite părintelui de astăzi, Pennac insistă asupra beneficiilor dictării („o întâlnire completă cu limba”) pe care le argumentează cu exemple din cariera sa profesorală; apoi laudă memorarea de fragmente şi de poezii comparând memoria nu cu un muşchi ce trebuie exersat, ci cu o bibliotecă în care putem stoca texte pentru folosirea lor ulterioară, în ocazii care nu vor lipsi.

Cartea nu poate ignora imaginea elevului de astăzi: violent verbal sau fizic, presupus traficant de droguri, vandal, „fantasma dezgustătoare a loazei devoratoare de civilizaţie, care ne monopolizează toate mijloacele de informare de îndată ce vorbim despre şcoală”. Cu bun-simţ statistic, Pennac calculează că această imagine se aplică, poate, la 0.4% din elevii francezi. Acest procent infim ajunge să reprezinte întreg tineretul în imaginarul publicului, pentru că „nu se vorbeşte despre şcoală decât pentru a se vorbi de ei”. Opinia generală pare a fi că violenţa a pătruns în şcoală abia în timpurile moderne, odată cu periferia şi imigraţia, opinie contrazisă de Pennac cu un citat din Alphonse Daudet, din anii ’70 ai secolului XIX, în care acesta îşi descrie „mâhnirea de pedagog chinuit”.

Care sunt concluziile cărţii? Care este reacţia unui profesor atunci când o „loază” îi adresează reproşul din titlu? Cel mai adesea, profesorii spun că „nu suntem formaţi pentru asta”, idee care ţine de o reprezentare falsă a elevului: elevul imaginat este dinainte câştigat, este deprins în mod firesc cu necesitatea de a învăţa şi se bucură de o înţelegere deosebită, care nu necesită explicaţii suplimentare. Elevul real nu a fost niciodată aşa. „Profesorii nu sunt pregătiţi pentru ciocnirea dintre ştiinţă şi ignoranţă”, în special pentru că profesorii au uitat că, la rândul lor, nu au ştiut sau nu au înţeles. Pennac propune – reuşind până la final să păstreze un zâmbet implicit, un umor subînţeles – ca profesorii, pentru a putea preda, să îşi amintească propriile „puncte slabe la fizică, nulitate la filozofie, scuzele false la gimnastică”. Şi să reuşească lucrul ăsta fără empatie ( „ne doare în cot de empatia ta!” ), doar pentru a obţine o intuiţie a ignoranţei, condiţie din care începe actul de învăţământ.

^*Daniel Pennac, Necazuri cu şcoala, Polirom, Iaşi, 2008, traducere din franceză de Ileana Cantuniari, 348 pagini. Titlu original: Chagrin d’ecole, Gallimard, Paris, 2007. Roman distins cu Premiul Renaudot 2007.