Căpiţa cu laptop

Pe 2 martie am fost la Brăneşti, la câţiva kilometri de ieşirea estică a Bucureştiului. Mersesem să văd Cucii, sărbătoare/festival/carnaval ce se desfăşoară anual în zonă. Plecasem nepregătit pentru ce aveam să găsesc; citisem câte ceva despre subiect, dar realitatea terenului a reuşit să mă uimească. M-am întors la fel de nelămurit cum plecasem, dar cu o mulţime de fotografii. Eram încântat de "spectaculosul de lângă noi", de existenţa unor forme de manifestare populară despre care nu ştiam că există. Cu entuziasmul ăsta pentru spectaculos i-am arătat unei prietene pozele pe care le făcusem. Am fost intrigat de reacţia ei - foarte negativă - şi de numărul de întrebări pe care le provocasem: "Cine sunt ăştia? Ce reprezintă sărbătoarea? Nu ţi se pare kitsch? De ce se costumează aşa?" Am bâguit ceva de genul "păi... ştii... e o tradiţie..." "Tradiţie? A cui? Tradiţia nu e aşa."

Ce mi se păruse atât de spectaculos la Brăneşti? Specificul Cucilor este ca tinerii bărbaţi să se îmbrace în femei; când am ajuns, pe stradă erau doar copiii, care aveau costumaţii diverse: de la costume de Spiderman la haine de camuflaj (inclusiv cu cagulă), mantii cu stele, rochiţe împrumutate de la surori, poşete luate de la mama, medalioane, pălării, peruci, măşti din comerţ închipuind animale, măşti din folie de plastic, rochii din hârtie creponată, batice, şorţuri de bucătărie. Doar băieţii erau costumaţi. Din primele minute am fost biciuit de un băieţel - ştiam că "bătaia" la Cuci este obligatorie, că, dacă nu eşti bătut, "îţi merge rău", aşa că m-am amuzat. Băiatul nu dădea nici tare, nici încet, şi îmi ura după fiecare lovitură "Sănătate!". A exagerat puţin, cu insistenţa copilului care vrea să vadă până unde poate merge; s-a oprit când aproape mă pregăteam să-i spun să înceteze, cu riscul de a nu mă integra "etnologic".

De o parte şi de cealaltă a şoselei - una secundară, nu drumul naţional - se strânseseră localnicii, părinţii şi bunicii copiilor, în număr destul de mare. Aşteptau. În curând au apărut şi tinerii - tot băieţi -, principalii protagonişti ai evenimentului. Erau îmbrăcaţi la fel de divers precum copiii - halate matlasate, căciuli de hermelină, batic şi ochelari de soare, fuste mini cu dres roşu, haină de blană sintetică cu eşarfă-jabou, mirese cu trenă şi voal şi cu păr din aţă roşie, ilic cu fustă violent colorată, mărgele galbene şi mănuşi negre din piele, pijamale la care adăugaseră petece roşii, poşete din cele mai diferite, şorţuri cu mesaj electoral ("PD-L te apără!") sau şorţuri de bucătărie (cu textul "Sunt cea mai bună mamă!"), feţe vopsite cu dungi, în stil indian, asortate cu peruci de plastic, strident colorate, în culori vii (roşu, gaben, mov, portocaliu, albastru), purtate în forma de creastă, după moda punk... Tot ansamblul lăsa o impresie de violenţă, identitatea lor sexuală, deja conturată - spre deosebire de a copiilor de până atunci - , contrasta prea puternic cu hainele purtate, făcând un coleg să exclame "Băi, parcă-i festival de travestiţi!" Mi-am adus aminte cum prin '97 participasem la organizarea unei competiţii pentru copii şi tineri, la Drobeta Turnu-Severin. Seara, la finalul competiţiei, făcusem un carnaval. Cum pe atunci purtam părul lung şi aveam cercei, unanimitatea a decis ca eu să mă costumez în fată. Acceptasem rochia, acceptasem şi sutienul umplut cu hârtie, şi pantofii cu toc; dar am refuzat categoric să mă bărbieresc, ba chiar speram absurd să-mi crească foarte repede barba în seara aia. Preferam grotescul unei pierderi identitare, mai bine femeia cu barbă decât dama cu camelii (aveam şi evantai, eram aşa cum îmi amintesc coperta cărţii respective). Ştiam deci cum o rochie poate schimba lumea, aşa că am zâmbit la afirmaţia colegului şi m-am gândit că manifestările violente, hărţuiala cucoaicelor cu publicul, are şi un rol de exprimare a masculinităţii camuflate. Printre toate aceste culori, aproape că scăpai din vedere elementele cu rol ritual: o mătură, clopote atârnate la brâu, nişte făină. Ceva mai târziu au apărut şi chipurile, măşti purtate pe cap, supradimensionate, bogat împodobite, foarte grele. Aceştia - purtătorii de chip -, spre deosebire de cucoaice, care fugeau de colo-colo, interacţionau cu publicul, săreau pentru a-şi face zurgălăii să sune, băteau în pământ pentru a ridica praful, chipurile, spuneam, mergeau încet, cu grijă (din cauza măştii foarte grele), de la un capăt la altul al publicului aliniat de-a lungul străzii. În fine, la final şi-au făcut apariţia şi invitaţii, trupele de Cuci din Dorobanţu (Călăraşi) şi Lipniţa (Constanţa). Aveau măşti de animale - urs, tigru, pisică, iepure -, cu coarne alegorice sau propriu-zise, aveau în alai o mireasă (o fată, lucru care contrazice obiceiul). Purtau în mâini un fel de furci şi au executat un dans în centrul străzii, făcând o doamnă să exclame: "Uite, mamă, aştia cuci adevăraţi!" Afirmaţie cu care nu sunt foarte de acord, dar timpul, spaţiul şi documentarea nu-mi permit să-mi argumentez acum dezacordul.

Dacă e să compar ce am văzut cu descrierile din bibliografie (notele 1,2 şi 3), deşi pot găsi destule diferenţe, rămân totuşi foarte multe asemănări între cum a fost şi cum este. Reacţia prietenei pomenită la începutul textului sau reacţiile unor colegi ("Ce papiţoi cu pene în cap!") sunt mai degrabă reflexii ale perceperii satului drept un mediu patriarhal, care trăieşte încremenit aceeaşi realitate, păzit de orice influenţă a lumii actuale. Un sat perfect tradiţional într-o lume modernă, o societate "rece", nu "caldă", insensibilă şi neinfluenţată de televizor, internet, migraţie sau alte fenomene moderne. Satul ca o evadare din prezent într-un trecut perfect.

Terminasem facultatea de câţiva ani, munceam de tot atâţia. Vorbeam cu un coleg despre muncă - multă şi grea - şi despre cum ar fi să ne schimbăm meseriile. Să ne facem dulgheri, de pildă. Sau ciobani, da! Îmi desenam în cap căpiţa ideală, la stâna ideală, lângă strunga ideală, lângă oile ideale, când, în desenul mintal, undeva în colţ, a apărut laptopul ideal. Atunci am renunţat la ciobănie, cele două lumi îmi păreau dihotomice şi era evident că nu pot renunţa la modernitate. Azi mă gândesc că modernitatea e inexorabilă - nu ştiu către ce model tinde satul românesc, dar e sigur că la Brăneşti există laptopuri.

(Mi-ar plăcea să revin asupra textului - acum e scris foarte în grabă - şi să comentez puţin relaţia dintre tradiţie şi obicei. Până una-alta îl pun aici aşa cum l-am dus la examen. Dacă cineva vrea să vadă mai multe poze, să acceseze linkul cu Brăneşti din dreapta paginii.)

Note

(1) "Îmbrăcaţi în fuste, cu gluga-mască pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei luau în mână câte o nuia, de care legau o opincă, şi urmau alte alergături şi lovituri în spatele curioşilor. Seara, Cucii se adunau şi mergeau din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte (Ghinoiu, 1997, pp. 55-56). Toţi caută să vadă Cucii, ca să nu li se întâmple nimic (Speranţia, III, f. 171)" (Olteanu, p. 589)

(2) "Prima parte a spectacolului, în genul mascaradei, se desfăşoară în dimineaţa zilei de lăsata secului, când cetele de cucoaice (bărbaţi travestiţi în femei) cu zurgălăi la picioare, la brâu sau pe piept, cutreieră satele în care se mai păstrază obiceiul, simulând bătaia tradiţională în semn de urare de sănătate. Partea a doua a jocului, o pantomimă, se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, cînd intră în acţiune şi celelalte categorii de cuci, cei mascaţi cu tigve, chiei (piei) şi mai ales cu chipuri. [...] Ultima parte a spectacolului se desfăşura pe înserate, cînd jucătorii îşi scoteau măştile cu un anumit ceremonial [...]“ (Mesnil, Popova, p. 81)

(3) "Recuzita jocului se reduce astăzi la patru categorii de măşti şi două tipuri de costume. Formele vechi de măşti sunt traistele de cai şi chieile, simple obrăzare fără elemente decorative, obţinute, după cum le califică chiar numele, din traiste de grăunţe pentru cai, trase pe cap, sau din piei de animale aplicate direct pe faţă. Tigvele sunt măşti obţinute din fructe de curcubitacee, împodobite cu pene de cocoş. Cele mai spectaculoase şi mai reprezentative sunt însă chipurile, nişte măşti montate, asemenea unor sorcove mari, alcătuite din bogate inflorescenţe artificiale. Tigvele şi chipurile sunt măşti legate de vechi rituri agrare, ultimele - după structura şi terminologia lor - evoluate din măşti de animale. O altă categorie este aceea a măştilor de cucoaice, a căror inventivitate plastică îmbină elementele vechi şi noi ale măştii." (Mesnil, Popova, p. 81)

Bibliografie

Olteanu, Antoaneta - Zile si demoni. Calendar si mitologie populara bulgara, Cluj, Ed. Eikon, 2008

Mesnil, Marianne; Popova, Assia - Eseuri de etnologie balcanică, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998