La Târg

"Băi, dar ştiu că vă pricepeţi să-i alegeţi tocmai pe ăştia, cei mai tradiţionali..." (râde) Eram două persoane şi-un microfon, plus un aparat foto. Ne plimbasem două zile prin Târgul Olarilor*, pozasem tot ce se putea poza - ceramică din Baia Mare, Dorohoi, Brănişte (Galaţi), Corund (Harghita), Româna (Olt), Schitu Stavnic (Iaşi), Vălenii de munte (Prahova), Coşeşti şi Bascov (Argeş), Horezu, Lungeşti şi Vlădeşti (Vâlcea), Codlea (Braşov), Pisc (Ilfov), Ciuperceni (Gorj), Baia Sprie, Jupâneşti şi Dumbrava (Timiş) - şi acum încercam, destul de stângaci, să luam primul nostru interviu. Ne întorsesem la standul celor din Dumbrava - când făceam poze, fata de acolo se oferise să aşeze merele ce le pusese printre oale într-o formă care să ne convină estetic. "Uite o persoană amabilă!", ne-am zis, aşa că acum revenisem cu reportofonul.

Plimbarea prin târg, deşi foarte plăcută - vreme caldă, cu soare, potrivită perfect cu spaţiul muzeului, plin de verdeaţă - nu îmi alimentase capul cu întrebări. Tot ce îmi venea în gând era că nu ştiu nimic, mă simţeam ca un elev în prima vizită la Muzeul de Artă. Dacă la un tablou te uiţi instinctiv la subiect, la o tuşă, un stil, o cromatică, cu ceva intuiţie descoperi şi straturile succesive sau diferenţa dintre ulei şi tempera, la creaţiile populare nu ştiam cum să mă uit. Este olăritul meşteşug? Este artă? Cât din dimensiunea unei lucrări de ceramică este utilitar şi cât estetic? Ce poţi să întrebi un olar când e prima dată când vezi o roată de olărit? Ar trebui să urmăresc varietatea de culori, modul de ardere, să fac un studiu comparativ al modelelor şi motivelor? Oricare dintre oamenii ce se plimbau prin târg şi cumpărau sau doar priveau era cel puţin la fel de avizat ca mine, ori eu trebuia să iau un interviu etnologic...

Ioana Lipotean - aşa se numea fata cu merele - se declara la fel de neavizată ca mine. O cunoscuse pe Carolina Costineanu, pe care o ajuta să-şi vândă lucrările, tot la un târg de olărit. Deşi spunea că nu e un bun subiect - "Nu ştiu dacă asta e relevant pentru schema voastră [interviul pentru şcoală, n.m.]. Caro face oalele, ea lucră în familie." - am lăsat reportofonul să meargă. Am aflat astfel că Ioana studiase antropologie la Universitatea de Vest, că atelierul Carolinei, aflat în Dumbrava, are angajaţi din sat şi comenzi pentru diverse târguri, pentru decorări de pensiuni şi restaurante, pentru Bricostore - care acceptă şi comercianţi populari - , că au comenzi şi din afara ţării. Carolina Costineanu a început să lucreze cu mama ei, fostă angajată la fabrica de sticlă din Tomeşti; a urmat Facultatea de Arte din Timişoara, unde a studiat creaţie vestimentară. Atelierul ei poate fi vizitat, dar, deşi plănuiesc şi o pensiune, momentan nu au spaţii speciale de cazare. Arde vasele de ceramică în cuptor cu lemne - există, mi-a spus, şi cuptoare electrice sau cu gaz, utile în special pentru producţia de serie, unde e necesar un control mai strict al temperaturii, pentru ca aplicarea glazurii (a smalţului) se face înainte de ardere şi doar o temperatură exactă poate garanta aceeaşi culoare. Carolina urmează modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), peste care apoi aplică culori la rece, pictează vasele, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă".

După interviul cu Ioana şi Carolina - deja ştiam cu mult mai multe! - am vrut să vorbim cu Daniel Leş, din Baia Sprie, ale cărui lucrări îmi plăcuseră din punct de vedere artistic. Cum nu scăpasem încă de timiditate, am întrebat-o pe Ioana dacă domnul Leş este "abordabil"; atunci a început să râdă, a zis că Daniel este foarte amabil, doar că, din pacate pentru lucrarea noastră, e la fel de "tradiţional" ca şi ele, dacă nu şi mai şi...

Lucrul s-a dovedit adevărat şi nu prea. Da, lucrările lui Daniel Leş se încadrează mai degrabă în artă, rostul lor utilitar pare să nu existe - asta în măsura în care esteticul nu ţine de utilitate, idee de altfel discutabilă - dar ne-a vorbit cu multă pasiune despre meseria olarului, despre transfigurarea lutului, element prin excelenţă mundan, în operă de artă. Ne-a vorbit despre comerţ şi societate, despre valorile în care crede, despre cum e ca lutul, olăritul, să devină un mod de ordonare a lumii, despre perioadele când poţi să creezi şi cele în care nimic pare să nu iasă, şi atunci trebuie să te deconectezi, să înveţi din nou să comunici cu ce te inspiră. Despre cum se transmite meseria - Daniel Leş a învăţat de la tatăl său, ucenic al lui Alexandru Bohoş - şi despre cum transmiterea nu înseamnă o listă de metode, un set de reguli de ardere şi decorare, ci o învăţare a cum să simţi lutul, care nu se poate face fără chemare.

Un citat din interviul cu Daniel Leş mi se pare o bună încheiere a acestei mini-prezentări a Târgului Olarilor; deşi se declară sceptic la cunoaşterea prin cuvinte, e un bun vorbitor: "Dacă nu ai substanţă şi nu te duci spre sacru, n-o să faci niciodată artă. Arta nu-i nimic altceva decât o continuitate a ceea ce sunt eu. Nu ştiu cât de bine vorbesc eu cu voi dar ceea ce… cum mă pot exprima cel mai bine este în lutul pe care eu îl modelez şi îl frământ. Şi dacă să mă cunoaşteţi cu adevărat, trebuie să veniţi la mine în atelier acolo, să mă vedeţi plin de noroi, cu şorţul acela murdar. Când îmi iese o lucrare bună, dansez ca un copil [...]"

*Târgul Olarilor, Muzeul Satului "Dimitrie Gusti", Bucureşti, 15-18 mai 2009

(Câteva poze sunt în partea dreaptă, categoria "Târgul Olarilor". Vor fi mai multe în câteva zile, n-am acum timp de ele.)