„Profii ne smintesc de cap!”

- articol publicat în revista Cultura -

Am citit prima dată o carte de Daniel Pennac aproape din întâmplare; am cumpărat Domnilor copii pentru că era ieftină şi auzisem vag de autor. Cartea mi s-a părut uşoară şi simpatică – umorul, de altfel, este prima calitate pe care o cronică despre cărţile lui Pennac ţine să o sublinieze. Cu impresia asta în minte am cumpărat şi Necazuri cu şcoala^*.

Cartea începe cu un portret al elevului slab, greu de cap, un portret al „loazei”. Pennac, din dubla lui postură de profesor şi fost elev problematic, inventariază o mulţime de cauze care duc la rezultate şcolare slabe. Descrie „marea spaimă a mamelor” – viitorul, şi presiunea la care este supus elevul din cauza acestei spaime. Exemplifică – cum altfel? – cu umor percepţia părinţilor despre copii. Citez mai jos un dialog între profesorul Pennac şi un părinte îngrijorat:

„– Fiul meu este lipsit de maturitate.

[...]Stând foarte drept pe scaun, declară din capul locului că fiul lui e lipsit de maturitate. E doar o constatare. Nu atrage după sine nici întrebări, nici comentarii. Cere doar o soluţie, punct. Întreb totuşi ce vârstă are băiatul cu pricina. Răspuns pe loc:

– Unsprezece ani deja.”

Un alt exemplu: o elevă plânge pentru că nu reuşeşte să înţeleagă propoziţia subordonată conjunctivă de concesie şi opoziţie. Expresia ei, imitând lumea adultă şi imperativul de reuşită al acesteia, este memorabilă: „Am doisprezece ani şi jumătate şi n-am făcut încă nimic.” Elevul slab este cuprins de ruşinea că „nu face ce trebuie” şi de pofta de a da bir cu fugiţii, de a renunţa, ba chiar de a fi trimis pe o insulă pustie drept pedeapsă pentru carnetul de note. Discursul moralizator despre faptul că „niciodată” nu va trece examenele nu îl atinge, la fel ameninţarea „viitorului”. Copilul pur şi simplu nu înţelege conceptul: timpul are o altă valoare pentru el decât are pentru adulţi. „Bacul peste cinci ani, dar asta înseamnă imediat!” îşi spune mama, în timp ce pentru copil fiecare din aceşti ani înseamnă un mileniu.

Loaza nu este neapărat un copil în conflict cu adulţii şi şcoala, un rebel. Pennac se autodescrie drept „un puştan gata de toate compromisurile doar-doar s-o alege cu vreo privire din partea unui adult binevoitor. Eram gata să mă milogesc pe tăcute, cerşind aprobarea profesorilor, şi să ader la toate conformismele [...]” Problema „loazei” nu este simplul fapt că nu învaţă, ci faptul că nu crede că poate învăţa ceea ce i se predă la şcoală; elevul slab se percepe pe sine ca ştiind multe lucruri, mai puţin cele care i se spun la şcoală: „Eu nu mă consideram ignorant, eu mă socoteam idiot, e foarte diferit!” Copiii aflaţi în situaţia asta se conving foarte repede că nu vor ajunge niciodată la nici un rezultat şi dezvoltă, în lipsă de altceva, o „pasiune a eşecului”.

Pentru a supravieţui în universul şcolar, elevul slab e nevoit să mintă. Trebuie să mintă atât părinţii, pentru a lăsa impresia că totul la şcoală este în limite normale, aşa cum trebuie să mintă şi profesorii, pentru a motiva de ce nu îşi face temele. Onestitatea este percepută ca indolenţă, un profesor va prefera o minciună, fie ea şi absurdă, unei sincerităţi precum „Dom’ profesor sau doamnă profesoară, nu mi-am făcut exerciţiile pentru că mi-am petrecut o bună parte din noapte pe undeva prin cyber-spaţiu, luptându-mă cu soldaţii Răului, pe care de altfel i-am exterminat până la ultimul, puteţi să mă credeţi pe cuvânt.” Necesitatea minciunii îi solicită neîncetat fantezia loazei; chiar dacă şi-ar dori să înveţe, i-ar fi greu să mai găsească timpul necesar.

Soluţia, din punctul de vedere al lui Pennac, este chiar şcoala: „Suferinţele provocate de gramatică se îngrijesc prin gramatică, greşelile de ortografie prin exersarea ortografiei, teama de citit prin lectură, teama de a nu înţelege prin cufundarea în text.” Dar şcoala se poate face doar în prezenţa unui interes treaz din partea elevului; acest interes trebuie provocat, concentrarea elevilor nu există în mod natural. Autorul spune că internatul prezintă atuuri care le scapă părinţilor astăzi („Posibilitatea de-a adormi fără să fii nevoit să-ţi linişteşti părinţii prin minciuna zilei, de-a te trezi fără să trebuiască să născoceşti nişte scuze pentru tema nefăcută, din moment ce ea a fost făcută la ora de studiu de seară, în cel mai bun caz, cu ajutorul unui supraveghetor sau al unui profesor. În fond, odihnă mentală [...]”) şi militează pentru dictare şi memorare. Conştient de faptul că metodele pe care le propune par învechite părintelui de astăzi, Pennac insistă asupra beneficiilor dictării („o întâlnire completă cu limba”) pe care le argumentează cu exemple din cariera sa profesorală; apoi laudă memorarea de fragmente şi de poezii comparând memoria nu cu un muşchi ce trebuie exersat, ci cu o bibliotecă în care putem stoca texte pentru folosirea lor ulterioară, în ocazii care nu vor lipsi.

Cartea nu poate ignora imaginea elevului de astăzi: violent verbal sau fizic, presupus traficant de droguri, vandal, „fantasma dezgustătoare a loazei devoratoare de civilizaţie, care ne monopolizează toate mijloacele de informare de îndată ce vorbim despre şcoală”. Cu bun-simţ statistic, Pennac calculează că această imagine se aplică, poate, la 0.4% din elevii francezi. Acest procent infim ajunge să reprezinte întreg tineretul în imaginarul publicului, pentru că „nu se vorbeşte despre şcoală decât pentru a se vorbi de ei”. Opinia generală pare a fi că violenţa a pătruns în şcoală abia în timpurile moderne, odată cu periferia şi imigraţia, opinie contrazisă de Pennac cu un citat din Alphonse Daudet, din anii ’70 ai secolului XIX, în care acesta îşi descrie „mâhnirea de pedagog chinuit”.

Care sunt concluziile cărţii? Care este reacţia unui profesor atunci când o „loază” îi adresează reproşul din titlu? Cel mai adesea, profesorii spun că „nu suntem formaţi pentru asta”, idee care ţine de o reprezentare falsă a elevului: elevul imaginat este dinainte câştigat, este deprins în mod firesc cu necesitatea de a învăţa şi se bucură de o înţelegere deosebită, care nu necesită explicaţii suplimentare. Elevul real nu a fost niciodată aşa. „Profesorii nu sunt pregătiţi pentru ciocnirea dintre ştiinţă şi ignoranţă”, în special pentru că profesorii au uitat că, la rândul lor, nu au ştiut sau nu au înţeles. Pennac propune – reuşind până la final să păstreze un zâmbet implicit, un umor subînţeles – ca profesorii, pentru a putea preda, să îşi amintească propriile „puncte slabe la fizică, nulitate la filozofie, scuzele false la gimnastică”. Şi să reuşească lucrul ăsta fără empatie ( „ne doare în cot de empatia ta!” ), doar pentru a obţine o intuiţie a ignoranţei, condiţie din care începe actul de învăţământ.

^*Daniel Pennac, Necazuri cu şcoala, Polirom, Iaşi, 2008, traducere din franceză de Ileana Cantuniari, 348 pagini. Titlu original: Chagrin d’ecole, Gallimard, Paris, 2007. Roman distins cu Premiul Renaudot 2007.

Epifanii urbane în trei acte şi-un cântec

M-am definit întotdeauna drept un incredul. Am crescut în lumea profană a cartierului în care sacrul nu există; zeităţile de pe atunci se numeau Maradona pentru microbişti, Senna pentru pasionaţii cailor putere şi - ştiu eu? - Ţiriac pentru iubitorii de tenis. Cum n-am avut talent sportiv, nici cu zeii n-am stat foarte bine, deşi am crescut la două străzi distanţă de casa lui Hagi. Am spus că m-am definit ca in-credul, eventual sceptic, dar nu necredincios: acesta din urmă mi se pare că exprimă o relaţie definitivă cu sacrul. Necredincios este cel care nu crede, incredul este cel care trebuie convins.

Actul 1

Zilele astea, sub presiunea şcolii dar nu fără plăcere, am încercat să studiez un obicei straniu pe care l-am trăit la liceu. Imediat după perioada admiterii, vreme de câteva săptămâni, băieţii din anii superiori îi hărţuiau pe boboci punându-i „să cânte”. Cântatul era unul propriu-zis, te opreau pe stradă – doar în proximitatea liceului – şi te puneau să-ţi modulezi vocea abia formată în reproducerea celui mai nou şlagăr, dacă nu cumva a imnului de stat. Umilirea era extremă, deşi fizic neviolentă. Reprezentându-mi liceul drept teren al unui ritual, mi-a sărit în ochi o altă calitate a lui. Era o lume închisă, bine păzită de intruşi, în care atât pătrunderea cât şi ieşirea erau clar definite. Se intra doar la pauză şi doar dacă aparţineai de liceu, se ieşea la pauză şi doar atunci. Intrarea (să-i spun „pragul”?) era păzită de baba Safta, fiinţă cu puteri miraculoase: deşi tocmai se desfiinţase sistemul cu matricolă – un semn al iniţiaţilor – ea cunoştea din priviri toţi elevii. Cândva, pe la început, am încercat să intru în fortăreaţă cu un prieten de la un alt liceu. Deşi nu trecuse încă o lună de când mă aflam acolo, Safta mi-a spus „Tu intri, el n-are ce căuta aici”. Deşi miraculosul şi autoritatea Saftei nu mi-au scăpat niciodată, abia astăzi o văd ca pe o divinitate de prag, un taur înaripat.

Actul 2

Dimineaţă. Vin dinspre cimitirul Buna Vestire şi merg înspre metrou Piaţa Sudului, cu drum pe lângă piaţa agro-alimentară. Din cauza orei, traficul uman e alert. Se fuge pe zebră. Se fuge pe trotuar. Se dau coate. Pietonii înjură şoferii. Şoferii înjură pietonii. Pieţarii îşi aştern marfa pe taraba, florăresele îşi primenesc găleţile, şaormarii se întrec să potolească foamea noii zile la concurenţă cu fornetiştii şi covrigarii. În toată foşgăiala asta, drumul meu se îngustează. E o fâşie de asfalt lată de jumătate de metru ce merge lipită de gardul pieţei. Chiar daca e plin de gropi, se parcurge în ritm susţinut, oamenii se grăbesc spre metrou. Astăzi e blocat, abia dacă poţi înainta: undeva în faţă, pe o liză de tipografie, cineva a vrăfuit nişte cutii de banane Dolce şi acum le hurducăne încet înspre gunoiul din capătul pieţei. În spatele căruţului lumea s-a înşirat în mod natural pe două rânduri. Mergem încet şi ordonat, înghesuiţi aproape mână în mână pe jumătatea de metru dintre gard şi bordură. Schimbarea de ritm ne-a făcut să punem capul în piept, cu nostalgia patului proaspăt părăsit. Din când în când ridicăm ochii pentru a-l urmări pe cel din capătul convoiului, apoi ne coborâm privirea. Deodată văd liza drept năsălie improvizată, convoiul de oameni drept cortegiu funebru şi mă prind: Ducem pe ultimul drum nişte cutii de banane! Gândul că şi bananele merită un sacru al lor, mai mic, m-a ţinut ocupat cinci staţii de metrou.

Actul 3

Când te duci la un festival precum Sziget nu te aştepţi să dormi foarte mult. Dacă strângi pe o insulă din Budapesta 300 000 de tineri, le pui la dispoziţie zece scene cu muzică şi tone de alcool liniştea este ultima ta aşteptare. Sunt o fire matinală, încerc să adorm până în miezul nopţii pentru a mă putea trezi cât mai în zori, aşa că îmi aşezasem cortul oarecum în centrul triunghiului format de Scena Principală, Scena World Music şi cortul Hare Krishna. Pe la unu noaptea în zona mea se făcea linişte, distracţia se muta către Hammer World (scena de rock) şi către corturile de DJ. În dimineaţa aceea m-am trezit – pe la patru! - într-un zgomot ciudat. A început încet şi a crescut uşor-uşor în intensitate. Nu era muzică, era mai degrabă un amalgam de zgomote, nu se putea recunoaşte nici măcar un ritm. Din când în când se auzeau ţipete. Era foarte de dimineaţă, dar zgomotul mă trezise şi nu mai avea nici un rost să încerc să adorm. Mi-am propus să caut un duş, trăind deja voluptatea de a nu sta la coadă (cine îşi poate reprezenta cum e să împarţi câteva duşuri la sute de mii de oameni pricepe ce zic). Am ieşit din cort şi am pornit pe alee către Main Stage. La jumătatea drumului, am dat de sursa zgomotului. Câteva zeci de persoane loveau ritmic în două tomberoane cu pietre, cu senzaţia unui concert de jazz. Cei care treceau pe alee luau de pe jos o nuia şi li se alăturau lovind în copaci, sau căutând doi bolovani şi lovindu-i unul de altul. Doi tipi găsiseră cine ştie pe unde un buştean şi, o dată la câteva minute, se propteau cu el într-unul din tomberoane, în modul berbece în care dărâmi poarta unui castel. Apoi ţipau. Frenezia tuturor – oricât de high erau, cu diverse substanţe mai mult sau mai puţin legale – era contagioasă. Simţindu-mă Casaubon lovind în agogo la invocarea lui Yemanja am luat un pumn de pietriş şi am aruncat pietre la ţintă în tomberon, una câte una. Poc-poc-poc-poc-BUM (băieţii cu buşteanul) – pac. Am fost primitiv timp de cinci minute, apoi m-am prins că dacă nu fug pierd perioada liberă la duş. Şi am ales civilizaţia.

Epilog

Vara trecută m-am dus, la invitaţia unei prietene, la concertul Whitesnake din Sofia. Era o seara destul de friguroasă, după o zi cu nor. Ajuns pe stadion, aflu că trupa a avut probleme cu vama la graniţa macedoneană, prin urmare concertul întârzie două ore. Dacă prietena care mă invitase n-ar fi ţinut neapărat să vadă concertul aş fi plecat. După o aşteptare dificilă într-un final a apărut şi trupa. Concertul a început simultan cu o ploaie rece şi torenţială, care m-a udat complet încă din primul minut. Cum eu nu ţopăi şi nici n-am alte manifestări la concerte, m-am zgribulit într-un colţ, în faţa unui ecran, încercând să urmăresc concertul fără să-mi clănţăne dinţii. Lucrul ăsta – şi ploaia! – a ţinut cam jumătate de oră, până când formaţia a cântat Ain’t no love in the heart of the city, împreună cu tot stadionul, peste douăzeci de mii de suflete. Chiar şi eu cred că am scos câteva sunete... Să vezi un fluviu de oameni cântând la unison în frig şi ploaie despre dragoste a fost pentru mine experienţa estetică a anului 2008. În momentul ala mi s-a părut că ploaia s-a oprit şi s-a făcut cald. Nu era adevărat, dar asta nu mai conta...