Grăbita

„Câmpul” era un maidan, o pârloagă, o bucată de pământ născută fără destinaţie între patru blocuri din Constanţa anilor ‘80. Eu stăteam pe Dreptăţii, la blocul Q. Prietenul meu Mircea, coleg de şcoală în clasa a III-a, stătea pe Solidarităţii, la N. Din bucătărie de la mine, ca să văd blocul lui Mircea, mă uitam peste Câmp. Era de forma unui teren de tenis, doar că mai mare. Putea să fie stadion, dar trebuia să mai crească... În ziua de azi ar fi fost parcarea ideală, dar pe atunci muncitorii n-aveau maşini, pe stradă abia dacă erau două Wartburg şi-o Dacie o mie o sută.

Primăria nu părea să dea terenului o destinaţie anume. Nimeni nu venea să-l are, să pună iarbă, să pună leagăne sau bănci. Gospodarii din blocuri l-ar fi folosit, dar nu ştiau cum să-l împartă. Fiecare îşi făcuse o mică grădină în spatele blocului, pentru un fir de ceapă şi-o roşie, dar Câmpul părea al tuturor şi-al nimănui. Când l-am apucat eu era plin de bălării şi de gunoaie.

În fiecare primăvară printre blocuri apărea un bărbat slab, mic de statură şi cu un nas mare; noi, copiii, îl botezasem TipiTip. Spunea că e antrenor de fotbal şi caută băieţi care să-l ajute la curăţatul Câmpului. După ce el şi voluntarii pe care-i găsea adunau toate pungile, piguleau toate buruienile şi măturau toate gunoaiele se apucau să „traseze terenul”: desenau cu praf de cretă un chenar dreptunghiular, două careuri mici, două careuri mari, centrul terenului şi punctele de 11 metri şi apoi începeau să joace fotbal. În fiecare primăvară TipiTip spunea că mai are „uite atât” şi convinge Primăria să-i dea oficial terenul, pentru a-l face un stadion de antrenament. Nu un stadion adevărat – Câmpul era prea mic pentru asta - dar măcar să-i pună bănci, cabine şi gard. Nu se întâmpla niciodată.

Imediat ce dădea toamna, Câmpul se acoperea din nou de gunoaie. N-am stat niciodată să observ cine era primul om care vărsa găleata alături de tomberoanele mari, din tablă, aduse de Primărie. Dar după primul venea al doilea, apoi al treilea şi, curând, trebuia să te caţeri pe gunoaie pentru a ajunge la tomberon. Nimeni nu se urca pe ele.
Într-o iarnă la gunoaie a apărut o femeie. S-a stabilit acolo, aşa, pur şi simplu. S-a pus lângă tomberon, a adunat o mână de hârtii şi le-a aprins. În curând focul ardea destul de zdravăn, cu un fum negru şi înecăcios. Femeia şi-a făcut apoi un pat din cartoane. S-a întins pe el şi s-a învelit cu o pătură, pe care cine ştie de unde o adusese. Oamenii n-au băgat-o în seamă. Poate pentru că era stranie – mie unul aşa mi se părea! – dar mai degrabă pentru că le era frică de autorităţi. Ce era mai corect să facă: să o gonească, să îi dea de mâncare? A cui era răspunderea pentru ea? Mai bine ne facem că nu există...

Primii care au băgat-o în seamă au fost câinii Câmpului. Gunoaiele erau teritoriul lor şi femeia îl încălcase. Au atacat-o în haită, dar fără succes: femeia a răspuns cu bolovani şi cu lovituri de picior. Îşi găsise şi un toiag pe care îl arunca după ei. Ţipa cu o voce guturală, ciudată, cam aşa cum strigă un mut. După o vreme câinii au lăsat-o în pace; nu o plăceau, dar învăţaseră să stea departe de ea.

După câini au venit copiii. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să-i găsească un nume. I-au spus Grăbita, pentru că îi tremurau mâinile foarte tare. Toiagul cu care se ajuta la mers bâţâia teribil, aşa că, deşi mergea încet, dădea impresia unei fugi, unei grabe ridicole. Porecla nu i-a plăcut Grăbitei. Când se auzea strigată aşa începea să înjure. Uneori fugărea copiii. Alteori ei i se strecurau în spate, ţipau „Grăbita!” şi o luau la fugă. Aş putea jura că am văzut o scenă cu Grăbita înconjurată de copii, rotindu-se în mijlocul lor repede-repede şi lovindu-i cu toiagul, dar probabil că nu s-a întâmplat. Hârjoneala dintre ea şi copii e însă adevărată, la fel de adevărat cum e că-i înjura pe cât de tare putea. Înjurătura ei favorită era legată de propriul sex. Se prinsese că până si prezumţia unei sexualităţi în cazul ei oripila – doar era urâtă, bătrână, murdară. Printre copii a început să circule o legendă: dacă te iei de Grăbita multă vreme, vezi că se dezbracă. Lucrul înspăimânta şi fascina un întreg cartier de băieţi de zece ani. După o vreme toţi jurau că au văzut-o goală pe Grăbita şi toţi fugeau din calea ei când se nimereau prin zona Câmpului.

A trecut o lună, au trecut două. Grăbita era acum de-a cartierului, era „nebuna de la gunoaie”. Privirea ei fixă, părul ei vâlvoi, zdrenţele cu care se îmbrăca, vocea răguşită, ţipătul de mut, toiagul pe care-l agita întruna nu mai mirau pe nimeni. Câteva femei sensibile îi duceau de mâncare, deşi ea nu le mulţumea – putea foarte bine să mănânce din gunoaie. S-ar zice că nu mai speria pe nimeni, cu o excepţie: mie îmi era frică. Nu înţelegeam cum poţi dormi pe cartoane, nu pricepeam cum poţi să mănânci din gunoi, mă înspăimânta locuitul pe Câmp. Locul ăla plin de câini era destul de înfricoşător de unul singur, nu mai avea nevoie de o nebună lângă tomberoane...

Chiar dacă îmi era frică, traversam deseori maidanul – era drumul cel mai scurt până la alimentara de lângă blocul lui Mircea şi înapoi. Cu fiecare pas îmi spuneam „nu mă vede, nu mă latră, nu mi-e frică. Încă puţin şi ajung. Hai, că-s deja acasă...” Într-o zi, întorcându-mă de la pâine, un câine m-a atacat. Am luat-o la fugă, cu el pe urmele mele. I s-au alăturat şi alţii, în curând erau o întreagă haită. Lătrau, atraşi de fuga şi de ţipetele mele. Atunci, dintre gunoaie, a ieşit Grăbita. Mai fioroasă ca niciodată, şi-a agitat toiagul, s-a aruncat între câini şi a început să îi lovească. Am fugit chiar mai speriat decât eram şi abia în faţa casei m-am prins că mă salvase. Asta nu mi-a convenit. N-aveam nici un chef să-i mulţumesc (nici n-am făcut-o) şi, la drept vorbind, nu eram prea recunoscător. Până la urmă Grăbita locuia între gunoaie, iar eu locuiam în bloc. Nu se putea spune că suntem la fel.

Când a dat primăvara, Grăbita a dispărut. Începând cu anul ăla TipiTip n-a mai venit. Câmpul a rămas îngropat sub gunoaie şi aşa e şi azi. Mie mi-e frică de câini în continuare.