La Târg

"Băi, dar ştiu că vă pricepeţi să-i alegeţi tocmai pe ăştia, cei mai tradiţionali..." (râde) Eram două persoane şi-un microfon, plus un aparat foto. Ne plimbasem două zile prin Târgul Olarilor*, pozasem tot ce se putea poza - ceramică din Baia Mare, Dorohoi, Brănişte (Galaţi), Corund (Harghita), Româna (Olt), Schitu Stavnic (Iaşi), Vălenii de munte (Prahova), Coşeşti şi Bascov (Argeş), Horezu, Lungeşti şi Vlădeşti (Vâlcea), Codlea (Braşov), Pisc (Ilfov), Ciuperceni (Gorj), Baia Sprie, Jupâneşti şi Dumbrava (Timiş) - şi acum încercam, destul de stângaci, să luam primul nostru interviu. Ne întorsesem la standul celor din Dumbrava - când făceam poze, fata de acolo se oferise să aşeze merele ce le pusese printre oale într-o formă care să ne convină estetic. "Uite o persoană amabilă!", ne-am zis, aşa că acum revenisem cu reportofonul.

Plimbarea prin târg, deşi foarte plăcută - vreme caldă, cu soare, potrivită perfect cu spaţiul muzeului, plin de verdeaţă - nu îmi alimentase capul cu întrebări. Tot ce îmi venea în gând era că nu ştiu nimic, mă simţeam ca un elev în prima vizită la Muzeul de Artă. Dacă la un tablou te uiţi instinctiv la subiect, la o tuşă, un stil, o cromatică, cu ceva intuiţie descoperi şi straturile succesive sau diferenţa dintre ulei şi tempera, la creaţiile populare nu ştiam cum să mă uit. Este olăritul meşteşug? Este artă? Cât din dimensiunea unei lucrări de ceramică este utilitar şi cât estetic? Ce poţi să întrebi un olar când e prima dată când vezi o roată de olărit? Ar trebui să urmăresc varietatea de culori, modul de ardere, să fac un studiu comparativ al modelelor şi motivelor? Oricare dintre oamenii ce se plimbau prin târg şi cumpărau sau doar priveau era cel puţin la fel de avizat ca mine, ori eu trebuia să iau un interviu etnologic...

Ioana Lipotean - aşa se numea fata cu merele - se declara la fel de neavizată ca mine. O cunoscuse pe Carolina Costineanu, pe care o ajuta să-şi vândă lucrările, tot la un târg de olărit. Deşi spunea că nu e un bun subiect - "Nu ştiu dacă asta e relevant pentru schema voastră [interviul pentru şcoală, n.m.]. Caro face oalele, ea lucră în familie." - am lăsat reportofonul să meargă. Am aflat astfel că Ioana studiase antropologie la Universitatea de Vest, că atelierul Carolinei, aflat în Dumbrava, are angajaţi din sat şi comenzi pentru diverse târguri, pentru decorări de pensiuni şi restaurante, pentru Bricostore - care acceptă şi comercianţi populari - , că au comenzi şi din afara ţării. Carolina Costineanu a început să lucreze cu mama ei, fostă angajată la fabrica de sticlă din Tomeşti; a urmat Facultatea de Arte din Timişoara, unde a studiat creaţie vestimentară. Atelierul ei poate fi vizitat, dar, deşi plănuiesc şi o pensiune, momentan nu au spaţii speciale de cazare. Arde vasele de ceramică în cuptor cu lemne - există, mi-a spus, şi cuptoare electrice sau cu gaz, utile în special pentru producţia de serie, unde e necesar un control mai strict al temperaturii, pentru ca aplicarea glazurii (a smalţului) se face înainte de ardere şi doar o temperatură exactă poate garanta aceeaşi culoare. Carolina urmează modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), peste care apoi aplică culori la rece, pictează vasele, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă".

După interviul cu Ioana şi Carolina - deja ştiam cu mult mai multe! - am vrut să vorbim cu Daniel Leş, din Baia Sprie, ale cărui lucrări îmi plăcuseră din punct de vedere artistic. Cum nu scăpasem încă de timiditate, am întrebat-o pe Ioana dacă domnul Leş este "abordabil"; atunci a început să râdă, a zis că Daniel este foarte amabil, doar că, din pacate pentru lucrarea noastră, e la fel de "tradiţional" ca şi ele, dacă nu şi mai şi...

Lucrul s-a dovedit adevărat şi nu prea. Da, lucrările lui Daniel Leş se încadrează mai degrabă în artă, rostul lor utilitar pare să nu existe - asta în măsura în care esteticul nu ţine de utilitate, idee de altfel discutabilă - dar ne-a vorbit cu multă pasiune despre meseria olarului, despre transfigurarea lutului, element prin excelenţă mundan, în operă de artă. Ne-a vorbit despre comerţ şi societate, despre valorile în care crede, despre cum e ca lutul, olăritul, să devină un mod de ordonare a lumii, despre perioadele când poţi să creezi şi cele în care nimic pare să nu iasă, şi atunci trebuie să te deconectezi, să înveţi din nou să comunici cu ce te inspiră. Despre cum se transmite meseria - Daniel Leş a învăţat de la tatăl său, ucenic al lui Alexandru Bohoş - şi despre cum transmiterea nu înseamnă o listă de metode, un set de reguli de ardere şi decorare, ci o învăţare a cum să simţi lutul, care nu se poate face fără chemare.

Un citat din interviul cu Daniel Leş mi se pare o bună încheiere a acestei mini-prezentări a Târgului Olarilor; deşi se declară sceptic la cunoaşterea prin cuvinte, e un bun vorbitor: "Dacă nu ai substanţă şi nu te duci spre sacru, n-o să faci niciodată artă. Arta nu-i nimic altceva decât o continuitate a ceea ce sunt eu. Nu ştiu cât de bine vorbesc eu cu voi dar ceea ce… cum mă pot exprima cel mai bine este în lutul pe care eu îl modelez şi îl frământ. Şi dacă să mă cunoaşteţi cu adevărat, trebuie să veniţi la mine în atelier acolo, să mă vedeţi plin de noroi, cu şorţul acela murdar. Când îmi iese o lucrare bună, dansez ca un copil [...]"

*Târgul Olarilor, Muzeul Satului "Dimitrie Gusti", Bucureşti, 15-18 mai 2009

(Câteva poze sunt în partea dreaptă, categoria "Târgul Olarilor". Vor fi mai multe în câteva zile, n-am acum timp de ele.)

Căpiţa cu laptop

Pe 2 martie am fost la Brăneşti, la câţiva kilometri de ieşirea estică a Bucureştiului. Mersesem să văd Cucii, sărbătoare/festival/carnaval ce se desfăşoară anual în zonă. Plecasem nepregătit pentru ce aveam să găsesc; citisem câte ceva despre subiect, dar realitatea terenului a reuşit să mă uimească. M-am întors la fel de nelămurit cum plecasem, dar cu o mulţime de fotografii. Eram încântat de "spectaculosul de lângă noi", de existenţa unor forme de manifestare populară despre care nu ştiam că există. Cu entuziasmul ăsta pentru spectaculos i-am arătat unei prietene pozele pe care le făcusem. Am fost intrigat de reacţia ei - foarte negativă - şi de numărul de întrebări pe care le provocasem: "Cine sunt ăştia? Ce reprezintă sărbătoarea? Nu ţi se pare kitsch? De ce se costumează aşa?" Am bâguit ceva de genul "păi... ştii... e o tradiţie..." "Tradiţie? A cui? Tradiţia nu e aşa."

Ce mi se păruse atât de spectaculos la Brăneşti? Specificul Cucilor este ca tinerii bărbaţi să se îmbrace în femei; când am ajuns, pe stradă erau doar copiii, care aveau costumaţii diverse: de la costume de Spiderman la haine de camuflaj (inclusiv cu cagulă), mantii cu stele, rochiţe împrumutate de la surori, poşete luate de la mama, medalioane, pălării, peruci, măşti din comerţ închipuind animale, măşti din folie de plastic, rochii din hârtie creponată, batice, şorţuri de bucătărie. Doar băieţii erau costumaţi. Din primele minute am fost biciuit de un băieţel - ştiam că "bătaia" la Cuci este obligatorie, că, dacă nu eşti bătut, "îţi merge rău", aşa că m-am amuzat. Băiatul nu dădea nici tare, nici încet, şi îmi ura după fiecare lovitură "Sănătate!". A exagerat puţin, cu insistenţa copilului care vrea să vadă până unde poate merge; s-a oprit când aproape mă pregăteam să-i spun să înceteze, cu riscul de a nu mă integra "etnologic".

De o parte şi de cealaltă a şoselei - una secundară, nu drumul naţional - se strânseseră localnicii, părinţii şi bunicii copiilor, în număr destul de mare. Aşteptau. În curând au apărut şi tinerii - tot băieţi -, principalii protagonişti ai evenimentului. Erau îmbrăcaţi la fel de divers precum copiii - halate matlasate, căciuli de hermelină, batic şi ochelari de soare, fuste mini cu dres roşu, haină de blană sintetică cu eşarfă-jabou, mirese cu trenă şi voal şi cu păr din aţă roşie, ilic cu fustă violent colorată, mărgele galbene şi mănuşi negre din piele, pijamale la care adăugaseră petece roşii, poşete din cele mai diferite, şorţuri cu mesaj electoral ("PD-L te apără!") sau şorţuri de bucătărie (cu textul "Sunt cea mai bună mamă!"), feţe vopsite cu dungi, în stil indian, asortate cu peruci de plastic, strident colorate, în culori vii (roşu, gaben, mov, portocaliu, albastru), purtate în forma de creastă, după moda punk... Tot ansamblul lăsa o impresie de violenţă, identitatea lor sexuală, deja conturată - spre deosebire de a copiilor de până atunci - , contrasta prea puternic cu hainele purtate, făcând un coleg să exclame "Băi, parcă-i festival de travestiţi!" Mi-am adus aminte cum prin '97 participasem la organizarea unei competiţii pentru copii şi tineri, la Drobeta Turnu-Severin. Seara, la finalul competiţiei, făcusem un carnaval. Cum pe atunci purtam părul lung şi aveam cercei, unanimitatea a decis ca eu să mă costumez în fată. Acceptasem rochia, acceptasem şi sutienul umplut cu hârtie, şi pantofii cu toc; dar am refuzat categoric să mă bărbieresc, ba chiar speram absurd să-mi crească foarte repede barba în seara aia. Preferam grotescul unei pierderi identitare, mai bine femeia cu barbă decât dama cu camelii (aveam şi evantai, eram aşa cum îmi amintesc coperta cărţii respective). Ştiam deci cum o rochie poate schimba lumea, aşa că am zâmbit la afirmaţia colegului şi m-am gândit că manifestările violente, hărţuiala cucoaicelor cu publicul, are şi un rol de exprimare a masculinităţii camuflate. Printre toate aceste culori, aproape că scăpai din vedere elementele cu rol ritual: o mătură, clopote atârnate la brâu, nişte făină. Ceva mai târziu au apărut şi chipurile, măşti purtate pe cap, supradimensionate, bogat împodobite, foarte grele. Aceştia - purtătorii de chip -, spre deosebire de cucoaice, care fugeau de colo-colo, interacţionau cu publicul, săreau pentru a-şi face zurgălăii să sune, băteau în pământ pentru a ridica praful, chipurile, spuneam, mergeau încet, cu grijă (din cauza măştii foarte grele), de la un capăt la altul al publicului aliniat de-a lungul străzii. În fine, la final şi-au făcut apariţia şi invitaţii, trupele de Cuci din Dorobanţu (Călăraşi) şi Lipniţa (Constanţa). Aveau măşti de animale - urs, tigru, pisică, iepure -, cu coarne alegorice sau propriu-zise, aveau în alai o mireasă (o fată, lucru care contrazice obiceiul). Purtau în mâini un fel de furci şi au executat un dans în centrul străzii, făcând o doamnă să exclame: "Uite, mamă, aştia cuci adevăraţi!" Afirmaţie cu care nu sunt foarte de acord, dar timpul, spaţiul şi documentarea nu-mi permit să-mi argumentez acum dezacordul.

Dacă e să compar ce am văzut cu descrierile din bibliografie (notele 1,2 şi 3), deşi pot găsi destule diferenţe, rămân totuşi foarte multe asemănări între cum a fost şi cum este. Reacţia prietenei pomenită la începutul textului sau reacţiile unor colegi ("Ce papiţoi cu pene în cap!") sunt mai degrabă reflexii ale perceperii satului drept un mediu patriarhal, care trăieşte încremenit aceeaşi realitate, păzit de orice influenţă a lumii actuale. Un sat perfect tradiţional într-o lume modernă, o societate "rece", nu "caldă", insensibilă şi neinfluenţată de televizor, internet, migraţie sau alte fenomene moderne. Satul ca o evadare din prezent într-un trecut perfect.

Terminasem facultatea de câţiva ani, munceam de tot atâţia. Vorbeam cu un coleg despre muncă - multă şi grea - şi despre cum ar fi să ne schimbăm meseriile. Să ne facem dulgheri, de pildă. Sau ciobani, da! Îmi desenam în cap căpiţa ideală, la stâna ideală, lângă strunga ideală, lângă oile ideale, când, în desenul mintal, undeva în colţ, a apărut laptopul ideal. Atunci am renunţat la ciobănie, cele două lumi îmi păreau dihotomice şi era evident că nu pot renunţa la modernitate. Azi mă gândesc că modernitatea e inexorabilă - nu ştiu către ce model tinde satul românesc, dar e sigur că la Brăneşti există laptopuri.

(Mi-ar plăcea să revin asupra textului - acum e scris foarte în grabă - şi să comentez puţin relaţia dintre tradiţie şi obicei. Până una-alta îl pun aici aşa cum l-am dus la examen. Dacă cineva vrea să vadă mai multe poze, să acceseze linkul cu Brăneşti din dreapta paginii.)

Note

(1) "Îmbrăcaţi în fuste, cu gluga-mască pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei luau în mână câte o nuia, de care legau o opincă, şi urmau alte alergături şi lovituri în spatele curioşilor. Seara, Cucii se adunau şi mergeau din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte (Ghinoiu, 1997, pp. 55-56). Toţi caută să vadă Cucii, ca să nu li se întâmple nimic (Speranţia, III, f. 171)" (Olteanu, p. 589)

(2) "Prima parte a spectacolului, în genul mascaradei, se desfăşoară în dimineaţa zilei de lăsata secului, când cetele de cucoaice (bărbaţi travestiţi în femei) cu zurgălăi la picioare, la brâu sau pe piept, cutreieră satele în care se mai păstrază obiceiul, simulând bătaia tradiţională în semn de urare de sănătate. Partea a doua a jocului, o pantomimă, se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, cînd intră în acţiune şi celelalte categorii de cuci, cei mascaţi cu tigve, chiei (piei) şi mai ales cu chipuri. [...] Ultima parte a spectacolului se desfăşura pe înserate, cînd jucătorii îşi scoteau măştile cu un anumit ceremonial [...]“ (Mesnil, Popova, p. 81)

(3) "Recuzita jocului se reduce astăzi la patru categorii de măşti şi două tipuri de costume. Formele vechi de măşti sunt traistele de cai şi chieile, simple obrăzare fără elemente decorative, obţinute, după cum le califică chiar numele, din traiste de grăunţe pentru cai, trase pe cap, sau din piei de animale aplicate direct pe faţă. Tigvele sunt măşti obţinute din fructe de curcubitacee, împodobite cu pene de cocoş. Cele mai spectaculoase şi mai reprezentative sunt însă chipurile, nişte măşti montate, asemenea unor sorcove mari, alcătuite din bogate inflorescenţe artificiale. Tigvele şi chipurile sunt măşti legate de vechi rituri agrare, ultimele - după structura şi terminologia lor - evoluate din măşti de animale. O altă categorie este aceea a măştilor de cucoaice, a căror inventivitate plastică îmbină elementele vechi şi noi ale măştii." (Mesnil, Popova, p. 81)

Bibliografie

Olteanu, Antoaneta - Zile si demoni. Calendar si mitologie populara bulgara, Cluj, Ed. Eikon, 2008

Mesnil, Marianne; Popova, Assia - Eseuri de etnologie balcanică, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998

Cine este Moş Crăciun?

Poate nu e tocmai recomandat dar, când te întrebi ceva, primul lucru care îţi vine în minte este "hai să dau un google...". Internetul îţi oferă rareori răspunsuri fără echivoc, dar îţi dă o idee despre dimensiunea problemei abordate, despre interesul (sau lipsa de interes) pe care o suscită, despre întrebările pe care le stârneşte. Moş Crăciun este, probabil, cel mai dezbătut personaj încă activ în folclor: în preajma sărbătorilor de iarnă pe toate forumurile apar discuţii în care lumea are întrebări pragmatice (ce cadouri să cumpăr?, de unde?, cât costă?), nostalgizează (cum a fost anul trecut?, cum era când eraţi mici?, care a fost cel mai frumos Crăciun?), îşi pune probleme de comportament (mai cred oare copiii în Moş?, e bine să creadă?, până la ce vârstă?) sau atinge teme mai complicate, fără a căuta propriu-zis un răspuns (există Moş Crăciun?). Prezenţa online a subiectului nu se limitează la forumuri, în jurul personajului Moş Crăciun şi a sărbătorii Crăciunului există o întreagă industrie, magazine de cadouri, felicitări, filme, muzică şi mult marketing. Din tot acest amalgam, întrebarea cea mai interesantă mi s-a părut "Cine este Moş Crăciun?"

Întrebarea asta, pusă pe stradă, va avea parte de un răspuns aproape unanim: Moş Crăciun are costum roşu şi barbă albă, aduce cadouri copiilor, este vesel şi bun, are o sanie cu reni şi cu ea aduce cadourile din Laponia, unde le fabrică ajutat de spiriduşi. Această imagine este preluată evident din cultura vestică, unde Moş Crăciun şi Sf. Nicolae sunt aceeaşi figură, şi este influenţată masiv de campaniile de publicitate ale Coca-Cola (care, de altfel, are pe site o pagină dedicată personajului Santa (1)). Poate chiar această evidenţă a împrumutului, a "aculturaţiei", este motivul naşterii atâtor dispute în jurul lui Moş Crăciun; există un sentiment de pierdere a contactului cu propria cultură. Sărbătoarea comercială, deşi subjugă şi obligă, produce şi un sentiment al revoltei, o nevoie de ordonare a valorilor. Chiar dacă gândim obiceiul cadourilor de Crăciun în termeni de "act de comunicare" (2), supus deci unui context (3), acţionând pe mai multe planuri (socio-economic, de comportare, sacral, ceremonial, artistic) şi având, prin urmare, multiple funcţii, conflictul dintre Moş Crăciun "al nostru" şi Moş Crăciun "al lor" nu este o simplă mutaţie funcţională, o inversare de importanţă între funcţia sacrală şi cea economică. Mi se pare mai plauzibilă ipoteza conflictului între două reprezentări culturale cu semnificaţii diferite: Moş Crăciun actual (incluzând şi exacerbarea lui comercială) şi Moş Crăciun din colinde (4).

O demonstraţie interesantă a unui astfel de conflict am găsit în Sora Soarelui (Mihai Coman, 1983). Pornind de la o imagine (5) a lui Crăciun stând la masă - aşezat în capătul mesei - cu divinităţile canonice (Dumnezeu, Sf. Petru sau Sf. Ion) şi afirmându-şi întâietatea ("Eu vă sunt mai mare / Mare de mărime / Şi de bătrâneţe"), Mihai Coman se întreabă în ce sistem de valori această întâietate temporală are importanţă. Universul mitologic este plasat în illo tempore, într-un timp sacral, omogen, nediferenţiat, care face inutilă "competiţia" temporală între două personaje aparţinând aceluiaşi sistem. Prin urmare această întâietate are sens dacă o vedem ca pe o dispută nu între personaje mitologice, ci între sisteme: Crăciun ţine de universul mitologic pre-creştin, iar poziţionarea lui în capătul mesei constituie o afirmare a legăturii românilor cu acesta, în ciuda influenţei creştine; o delimitare a influenţei creştine.

Moş Crăciun se dovedeşte a fi un personaj de origine tracă (6), zeitate cu evidente atribute solare (7). El este integrat cetei de colindători (8) - se scaldă împreună cu aceasta - şi, lucru esenţial, urcă la cer, unde se joacă cu luceferii şi stă la sfat cu luna (8). Această urcare şi coborâre este specifică zeilor "care fac şi desfac rosturile lumii, care se nasc şi mor periodic, odată cu ritmurile naturii. Bătrânul Crăciun urcă şi coboară, adică unifică pământul cu cerul, profanul cu sacrul.” (M. Coman, 1983, p. 19) Un portret "fizic" al lui Crăciun îl putem desprinde din (10) şi (11), unde acesta apare călare pe un cal galben - din nou, atribut solar - cu un veşmânt de divinitate cosmogonică, coborâtă printre muritori de anul nou, văzut ca moment în care lumea este din nou creată. Este Moş Crăciun bătrân? Versurile „Junii vin ca ei jucând / Tot jucând şi tot cântând / Dar cântecul ce şi-l cântă: / - Aseară fusei bătrân / Astăzi viaţă-am întinerit.” (C. Mohanu, 1975, p. 22) ne fac să înţelegem că Moş Crăciun ţine de o magie a vitalităţii, de rodire a întregii naturi. „Cred că putem identifica aici un complex mitic deosebit de vechi, în care zeul-soare, însoţit de acoliţii săi (în plan simbolic, eroii solari – în plan ritual, ceata de colindători), se scoboară în momentele de cumpănă ale naturii, pentru a reînnoda firul vitalităţii cosmice, pentru a reînnoi energiile epuizate ale firii, pentru a garanta oamenilor sănătatea, belşugul şi bunăstarea lor.” (M. Coman, 1983, p. 24) Ceata de colindători, după ce îl aduce pe Crăciun (Dumnezeu) şi îl "oferă" gospodarilor (12) care îl aşteaptă şi stau cu el la masă "după legea lui Crăciun" (13), va urca şi-l va conduce la poarta lumii de dincolo, făcând astfel un ciclu complet: „Să-mi aducă cai de-ai buni / Cai de-ai buni, jugani de-ai galbeni / Să-mi petrec pe Dumnezeu / Pân la poarta raiului / În vecia veacului.” (C. Mohanu, 1975, p.93)

Moş Crăciun ne apare deci ca o divinitate solară, junele de excepţie, prototipul colindătorilor, fertilizatorul întregii naturi (14). Legătura lui cu Moşul care intră în casă pe horn şi lasă daruri copiilor pare la fel de (ne)verosimilă ca legătura lui cu renii zburători din Laponia. Totuşi suprapunerea s-a produs - e drept, pe distanţe de timp foarte mari. Nu este rostul acestei lucrări să fac "pronosticuri mitologice", dar eu nu l-aş ignora pe Santa Claus.

Note

(1) http://www.thecoca-colacompany.com/heritage/cokelore_santa.html

(2) „ […] putem socoti că orice fapt de cultură, deci şi orice obicei, este un act de comunicare. Este un mesaj care presupune un act de codare şi un act de decodare în virtutea unui cod cunoscut deopotrivă de emiţători şi de receptori. Ca act de comunicare el se deosebeşte totuşi de comunicarea prin limbă, de comunicarea lingvistică curentă, prin faptul că foloseşte şi alte limbaje – muzical, coreografic, gestic, mimic -, sau limbaje specializate ca cel al miturilor, riturilor, ceremonialelor, obiceiurilor, modurilor de comportare, bunei cuviinţe.” (M. Pop, 1999, p.14)

(3) „[…] actul nu are o existenţă de sine stătătoare, nu pluteşte în vid, ci este în mod inevitabil inclus într-un context oarecare (în realitatea istorică). […] Actul este semnul unui conţinut. Un semn cu semnificaţie proprie ce poate fi descifrată prin analiză structurală şi raportări semiotice.” (M. Pop, 1999, p.15)

(4) "Înfăţişarea bătrânului Crăciun este mitică. El poartă "veşmânt mohorât" (mohorât = purpuriu), culoare socotită şi azi, în unele locuri, proprie numai solemnităţilor deosebite. Veşmântul amplu cuprinde întreg pământul, probabil pentru a înfăţişa simbolic puterea gospodarului. Stelele care lucesc la mâneci, luceferii dintre umeri, soarele de pe piept şi luna din spate sunt semne ale frumuseţii şi bărbăţiei care apar şi în alte colinde. Ele ne amintesc de mantiile de mare solemnitate ale împăraţilor bizantini şi nu par a fi nişte imagini gratuite. Bătrânul Crăciun apare, ca şi în alte colinde înfăţisând pe gospodarul satului patriarhal, în toată splendoarea cerută de un cântec de urare, menit să sublinieze solemnitatea sărbătorii. Imaginea lui este, poate, singura imagine pe care folclorul versificat a păstrat-o despre eroul creator de cultură, prezenţa lui atât ca personaj, cât şi ca nume este străveche, precreştină. Etimologia numelui se cere revizuită acum când ştim că la albanezi kraciun se numeşte butucul care se pune în vatră pentru a trece focul din anul vechi în anul cel nou. Cuvântul este de substrat şi el denumeşte nu numai sărbătoarea, ci şi eroul principal al ritului colindatului." ( M. Pop, 1999, p. 56 - 57)

(5) „Sus la cap de masă / Scaun zugrăvit / Şi-n jerjel suit. / Pe el cine-mi şade? / Bătrânul Crăciun / Şade şi meseşte / Din pahar numeşte / Din gură grăieşte: / - Eu vă sunt mai mare / Mare de mărime / Şi de bătrâneţe.” (C. Brăiloiu şi colab. 1978, p. 136)

(6) „Gheorghe Muşu a demonstrat, într-o manieră care elimină orice îndoială, originile tracice ale acestui personaj, probabil o străveche divinitate locală, legată de sărbătorile schimbării crugului anual, al trecerii de la un ciclu calendaristic la altul. „... Cuvântul „crăciun” avea la noi, iar la aromâni are încă, legătură directă cu focul care alimentează soarele pe cale de stingere acuma ( la solstiţiul de iarnă – n.n.), deoarece el exprimă chiar acest sens: „butucii aprinşi solemn la această dată”. (Gh. Muşu, 1973, p.53)” (M. Coman, 1983, p.16)

(7) „Încă până nu demult exista credinţa că „în noaptea de Crăciun nu trebuia să se stingă focul. Se pune în noaptea de Crăciun un buştean pe foc, numindu-se buşteanul Crăciunului.” (Ad. Fochi, 1976, p.36)” 

(8) „Dar în pârâu cine se scaldă / Scaldă-s bătrânul Crăciun. / Se scălda şi se-mbăia / În veşmânt alb se primenea / Şi pe scară se urca / Cu luceafărul jucând / Ci luna mogoroşind. / Iar veşmântul strălucea / Strălucea ca lumina / Mai de-arând cu dumnelui / Se scăldau şi dalbi junei / Se scăldau, se îmbăiau / Veşmânt alb se primeneau.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p. 135)

(9) „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători / Printre ei şi moş Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeţi / Ieşiţi afară şi-l vedeţi: / Frumos mi-este-mpodobit / C-un veşmânt nemohorât / Larg mi-e-ntins peste pământ; / Jur prejurul trupului / Scris cerul cu stele / Şi câmpul cu florile / Cam din spate şi din piept / Scrisă-i luna cu soarele / Cam pe-ai lui doi umeri / Joacă doi luceferi.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p.5)

(10) „Şi mă uit din deal în vale / Şi-mi văd soare când răsare / Dar nu-i soare când răsare / Şi mi-i moş Crăciun călare. / Dar ce fel de cal îmi are? / Ia, un cal cam gălbior.” (I. Diaconu, 1969, vol. II, p. 406)

(11) „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători / Printre ei şi moş Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeţi / Ieşiţi afară şi-l vedeţi: / Frumos mi-este-mpodobit / C-un veşmânt nemohorât / Larg mi-e-ntins peste pământ; / Jur prejurul trupului / Scris cerul cu stele / Şi câmpul cu florile / Cam din spate şi din piept / Scrisă-i luna cu soarele / Cam pe-ai lui doi umeri / Joacă doi luceferi.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p.5)

(12) „Formula „nu vine cine vine”, „nu vine cine pare”, este de esenţă magică; ea provoacă prin incantaţie apariţia lui Dumnezeu. Acesta era coborât din cer (sau de unde era) şi adus în sat cu ajutorul colindelor.” (T. Herseni, 1977, p.262) „Ne găsim în faţa unui schimb de daruri foarte precizat: junii aduceau pe Dumnezeu cu ei, prin casele oamenilor, şi-i cinsteau, din partea lor, cu o „colindă”, iar gazdele le dădeau în schimb produsele simbolice ale gospodăriei ţărăneşti (agricole): colac şi carne, iar mai târziu şi bani. Urma oraţia, care era o speranţă şi o certitudine interioară a credinciosului pentru belşugul anului ce începea.” (idem, p. 259) „Înţelegem acum şi legătura dintre Dumnezeu, brad, cerb (tertior), bour, şoim, boriţă, turcă şi cetele de feciori: toţi, absolut toţi, în frunte cu Dumnezeu, erau juni, capabili de a fecunda în chip real. Era aici, cum am remarcat, o adevărată magie a vitalităţii.” (idem, p.267)

(13) „Ci mi-aştept pe Dumnezeu / Ca să cine el cu mine / Cum e legea lui Crăciun / Lui Crăciun celui bătrân. / C-aşa mult nu va şedea / Mâine-n prânz s-o ridice / Pleacă-n codru să rodească / Lasă-n casă sănătate / Şi prin curte bogătate / Şi mai lasă rodu-n codru / Rodu-n codru, flori în câmp.” (C. Mohanu, 1975, p.24)

(14) „Bătrânul Crăciun poate fi considerat acum, la momentul unei sumare sinteze, ca o fascinantă chintesenţă mitologică: divinitate de origine şi cu funcţii solare incontestabile, el este junele de excepţie, prototipul colindătorilor (totul, în colinde, se face „după legea lui Crăciun”), fertilizatorul şi fecundatorul întregii naturi. Toate aceste atribute, în sine, definesc liniile de forţă ale unei străvechi zeităţi autohtone, păstrată prin veacuri, în patrimoniul cultural al poporului nostru.” (M. Coman, 1983, p.25-26)

Bibliografie

Coman, Mihai - Sora Soarelui, Editura Albatros, Bucureşti, 1983

Pop, Mihai – Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999, prima ediţie apărută la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976

Brăiloiu, Constantin – Folclor din Dobrogea, Bucureşti, Minerva, 1978

Mohanu, Constantin – Fântâna dorului (poezii populare din Ţara Loviştei), Bucureşti, Minerva, 1975

Herseni, Traian – Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Dacia, 1977

Fochi, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Minerva, 1976

Diaconu, Ion – Ţinutul Vrancei, Bucureşti, EPL, 1969

Muşu, Gheorghe – Din istoria formelor de cultură arhaică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1971