Tradiţia, valoare adăugată

- lucrare pentru şcoală, rog eventualii comentatori să fie milostivi :) -

Cred că cea mai reuşită conferinţă de la MŢR la care am asistat a fost "Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor grastronomice". Subiect interesant, referinţe accesibile şi unui profan - cine n-a auzit de Untdelemn de la bunica, de Matache Măcelaru sau de Pate Ardealul? - , conferenţiari cu farmec şi umor. La reuşită contribuia şi aplicarea imediată a ceea ce auzeai: pe mesele Clubului Ţăranului se putea observa vin fiert servit atât în pahare de plastic cât şi în ulcele de ceramică; meniul te îmbia cu platouri domneşti, haiduceşti şi vânătoreşti. De unde provine amestecul acesta dintre urban, modern şi "tradiţional"? De unde vine farmecul şi puterea lui?

Poate că, pentru a răspunde la aceste întrebări, nu e lipsit de interes un scurt demers diacronic. Prin jocul întâmplării - m-am născut în Constanţa, în 1976 - am asistat la mai multe etape de consum alimentar, la o întreagă evoluţie a perceperii alimentului. În perioada copilăriei mele importantă era existenţa alimentului, pricipala întrebare pe care o ridica un produs alimentar era "unde se găseşte". Cel mai adesea alimentele se găseau "la ţară" sau în zonele urbane mai mici: mama, proiectant, cumpăra pui de la ţărani, în deplasările ei prin judeţ. Brânză cumpăram de la Călăraşi, unde locuiau bunicii - cozile erau şi acolo la fel ca în Constanţa, doar că alimentul se găsea. Carnea de porc era furnizată de gospodăriile din oraş, de bunicii care nu locuiau la bloc şi puteau încă să crească un porc sau doi, undeva în spatele casei. Poate că nu e lipsit de importanţă că o parte din aceştia - cel puţin bunicii mei şi câţiva vecini - au renunţat să mai crească porci prin '92, '93, când "nu mai renta". În această perioadă, deşi ideea de "brand" asociată cu ideea de "calitate" exista - una e să mergi la doctor cu un pachet de Kent cu castel, alta cu un pachet de Snagov - ea nu se aplica în nici un fel produselor alimentare.

După 1989, în anii ce au urmat, existenţa alimentului a încetat să mai fie o problemă, întrebarea frecventă a devenit "cât costă". În condiţiile unei sărăciri accentuate şi aproape generale, costul produsului devenise atribut fundamental. Din perioada primei mele studenţii îmi aduc aminte că pieţele încă "nesistematizate" din Rahova şi Crângaşi, laolaltă cu Oborul, erau locuri în care găseai marfă abundentă şi la preţuri mici, fiind mai apropiate de capătul scurt al food chain decât deja omniprezentele minimarketuri. E totodată şi perioada când înfloreşte micul trafic de frontieră, pentru un student salamul uscat adus de la sârbi este o delicatesă accesibilă prin comparaţie cu aspiraţionalul salam "de Sibiu". Principalul atribut asociat lui "ţărănesc" este "ieftin", realitate care m-a făcut ca, ajuns prin Frankfurt pe la începutul anilor 2000, să am un şoc realizând că un kilogram de roşii cumpărat de la târgul ţărănesc mă costă cât o săptămână de hrană de supermarket. Deşi ideea de "ieftin" îşi păstrează şi azi puterea, acum ea nu mai apare de sine stătătoare, este obligatoriu asociată cu ideea de "calitate". "Ieftin şi bun", "ieftin şi prost". Cel mai adesea "scump" înseamnă "de calitate".

Cândva în anii 2000 a apărut în capul meu şi ideea de "autohton", dar autohton în sens larg, naţional, fără a avea neapărat legătură cu un specific de producţie. Inventariam suprins diversitatea de alcool bulgăresc propusă de rafturile supermarketului Carrefour din Ruse. Pe lângă mărcile internaţionale care se găseau şi la noi, bulgarii aveau tot atâtea mărci autohtone - unele propunând rachie şi mastică, iar altele producând, pur şi simplu, whisky şi martini "bulgăresc". M-am gândit că palinca "de Satu Mare" pe care ne-o aducea o colegă din facultate ar merita şi ea un loc pe raft, fără să mă gândesc totuşi la diferenţa dintre micii producători şi industrie: "românesc" era produs în România, indiferent unde, cum şi de către cine. Prima dată am observat "localul" în 2008, poate şi sub influenţa facultăţii, când în Piaţa Sudului n-am mai dat de "varză românească", ci de "varză de Lunguleţu". Am zâmbit apoi când, în aceeaşi piaţă, am găsit pepeni turceşti vânduţi cu eticheta "Dăbuleni".

Cred că din istoricul de mai sus se observă clar evoluţia pieţei de la "ce se găseşte" către "ce caut?" Diversitatea de produse a pus cumpărătorul în faţa unui imperativ al alegerii. Industria publicităţii a găsit un mod excelent de a crea o legătură afectivă între consumator şi produs: ce poate fi mai bun decât ce e al tău? Seducţia brandurilor autohtone, sau cu un mesaj autohtonist, pare uşor explicabilă. Cu toate astea e greu de spus ce este tradiţional, mai mult decât românesc.

Deşi anecdotică, întâmplarea următoare poate fi semnificativă. Participam la Târgul Olarilor organizat de Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" în mai 2009. Prin tot parcul muzeului erau expozanţi cu ceramică diversă (Baia Mare, Corund, Horezu ş.a.), pe o scenă cânta un ansamblu popular. Un domn, părându-i mai informat, a venit să mă întrebe de unde poate cumpăra bere şi mici; a fost foarte dezamăgit şi cu siguranţă nu i-a înţeles pe organizatori când i-am spus că n-are de unde. Manifestarea nu mai era, brusc, una despre tradiţie aşa cum o ştia el. Cine a mai văzut târg fără mici şi bere?

Ne punem, deci, întrebarea: ce este tradiţia? Termenul este ambiguu - inclusiv în mediile academice sunt mai multe definiţii, există controverse în jurul a ce este şi cum ar trebui să fie tradiţia. La Târgul Olarilor pe care l-am pomenit am realizat două interviuri, cu doi producători care se autodefineau ca fiind mai puţin tradiţionali; cu toate astea, din răspunsurile lor se poate vedea ce înţeleg ei, producătorii, prin tradiţie. De la Carolina Costineanu (Dumbrava, Timiş) am aflat că respectă modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), dar că aplică culorile după ardere, la rece, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă". La Daniel Leş (Baia Mare) tradiţia, deşi ţine şi de procedeul tehnic şi de transmitere, devine mai degrabă un discurs despre Sacru, un mod de a te lega de trecut prin Sacru.

Aceste două direcţii de semnificare - procedeu tehnic care garantează o calitate fizică şi discurs spiritual despre o anumită identitate - sunt, cred, resorturile care explică atracţia consumatorului urban către produsul definit ca tradiţional. Cred că elementele de inovaţie, noutăţile care apar în cadrul tradiţiei sunt o marcă a societăţii moderne în care acest fenomen de căutare a tradiţiei are loc. Aş spune că apetitul pentru produsul tradiţional este un discurs invers al discursului rustic: dacă cel din urmă reprezintă o dorinţă de emancipare a ţăranului, o descoperire a modernului în propria bătătură, consumul de produse tradiţionale (uneori "tradiţionale") reprezintă regăsirea satului de către orăşean în asfaltul cotidian - nu poate fi acel sat, satul arhetipal, dar îl poate substitui la nivel simbolic. Poate chiar să fie vorba de o autohtonizare a societăţii de consum, o îmblânzire a ei în spirit local. În nota asta mă întreb dacă pot găsi aceeaşi semnificaţie în entuziasmul unui coleg care îmi dă un link de pe youtube cu mesajul: "Uite ce tare, ăsta cântă Metallica - Nothing Else Matters la ţambal!"