Două lumi

În încercarea de a găsi elemente etnografice într-o operă cultă, fapte etnologice care să creioneze un univers cultural şi o mentalitate, am pornit de la o idee din cursurile de literatură ale lui Vladimir Nabokov, capitolul despre cartea lui Jane Austen, Mansfield Park (1). Orfanul, spune Nabokov, este "un reprezentant convenabil al autorului", un observator al mediului străin în care este plasat. Bildungsromanul, în care evoluţia eroului, de regulă despărţit de familie, este urmărită din copilărie până la maturitate, cu inerente şi pronunţate conflicte între ordinea socială şi dorinţele personajului, mi se părea tipul de creaţie literară cel mai ofertant. Prin urmare, cu "orfan" şi "bildungsroman" în cap, am ales din literatura universală romanul lui W. Somerset Maugham, Robie (2). Mi-aş fi dorit să găsesc pentru comparaţie un roman similar din literatura română, de preferat din aceeaşi perioadă şi asemănător stilistic. În cele din urmă, în lipsa altor variante, m-am oprit la romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei (3). Cele două romane seamănă destul de puţin; prezintă, totuşi, câteva elemente comune, suficiente pentru ca o comparaţie să nu fie complet deplasată.

Romanul lu Maugham începe cu moartea mamei eroului. Philip Carey este anunţat că "Mămica ta e foarte bine şi fericită. Mămica ta e în cer." Acesta, cu lipsa de înţelegere a unui copil de nouă ani, arată prea puţină emoţie la aflarea veştii, este însă încântat de atenţia pe care i-o acordă brusc adulţii. Similiar, Felix Sima este anunţat că "Mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit."; trebuie acum să anunţe la şcoală că nu mai poate urma cursurile, va pleca la un internat, spre invidia colegilor, care "erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală". Despre copilăria lui Felix primim în restul romanului prea puţine detalii.

Philip Carey, rămas fără părinţi (tatăl murise cu puţină vreme înaintea mamei), este luat pentru a fi crescut de William Carey, unchiul său. Acesta este paroh în Blackstable, un sat de pescari (4). Viaţa în familia adoptivă este profund impregnată de sentimentul religios. Ritmul vieţii cotidiene este dat de ocupaţia unchiului; cărţile la care are acces Philip sunt (cel puţin iniţial) cu tematică religioasă, tabuurile de asemenea: Philip îşi supără unchiul pentru că se joacă duminica, ocupaţie clasificată drept "ticăloşie". Chiar şi arhitectura casei este una religioasă: "Uşa din faţă semăna cu un portic de biserică, şi salonul avea ferestre în ogivă, ca o catedrală gotică." (p.16, op. cit.) Philip devine prin urmare foarte credincios şi, găsind un pasaj (5) într-o carte de rugăciuni, îi cere lui Dumnezeu să îi vindece infirmitatea piciorului, fixând un termen limită. Cum rugămintea nu i se îndeplineşte, ajunge să creadă despre el că nu este vrednic şi că nu are o credinţă suficient de puternică.

Unchiul lui Philip este o persoană comodă, fără ambiţii măreţe, conştient de poziţia lui socială (6) şi de o cumpătare vecină cu zgârcenia (fără a se putea compara, totuşi, cu avarismul lui Costache Giurgiuveanu). Dispreţuieşte uşurinţa cu care şi-a cheltuit banii fratele său, tatăl lui Philip, şi consideră că mama acestuia a făcut cheltuieli exagerate atunci când, de exemplu, şi-a făcut, înainte de moarte, o duzină de fotografii "pentru ca Philip să mă ţină minte." ("Nu-mi pot da seama de ce a comandat o duzină, zise domnul Carey. Două ar fi fost de ajuns." p.24, op.cit.) Ideile preotului despre bogăţie şi somptuozitate (7) sunt mărunte, reflectând stilul său de viaţă auster, consecinţă mai degrabă a condiţiei economice şi a comodităţii, decât a educaţiei sale religioase. Prin comparaţie cu viaţa la Blackstable casa lui Costache Giurgiuveanu oferă un confort deosebit, iar Pascalopol trăieşte de-a dreptul opulent (8).

Cu toată această modestie, principalul sentiment pe care îl au soţii Carey faţă de nepot este unul de stânjeneală; neavând copii, nu ştiu cum să îl trateze. Mătuşa îl iubeşte dar nu ştie cum să arate această dragoste, iar unchiul, deşi rece şi autoritar, este preocupat de educaţia şi de viitorul lui. Prin comparaţie, Felix, deşi cu un venit propriu, apare în casa lui Costache Giurguveanu drept o povară ("Faci azil de orfani", "Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia", cum spune Aglae). Dezbaterile în casa din Blackstable sunt despre ce este aceea o meserie de gentleman: "Doamna Carey socotea că nu există decât patru profesiuni potrivite pentru un gentleman - armata, marina, avocatura şi preoţia. Mai adăugase ea şi medicina, pentru că era meseria cumnatului ei, dar nu putea uita că în tinereţea ei nimeni nu-i socotea pe doctori gentlemeni." (p.198, op.cit.) Pentru Aglae mai importantă decât natura meseriei pare câştigul pe care îl poate aduce: "Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!" (p.16, op.cit.)

Diferenţa dintre cele două societăţi apare poate cel mai clar în acest hatâr cerut de Aglae lui Pascalopol, cu o savoare caragieleană: "Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav. Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă..." (p.28, op.cit.) Dispreţul pentru educaţie nu are totuşi un caracter general, societatea în care trăieşte Felix este una care apreciază muzica şi literatura; el este mai degrabă o trăsătură a lui Aglae, enunţată explicit ("Mai dă-i în plata Domnului de carte că n-am să te fac filosof. Cine citeşte prea mult se scrânteşte." p.35, op.cit.) - dar Aglae este reprezentanta unei întregi tipologii.

Vestimentaţia descrisă în romane pare să reflecte şi ea diferenţele dintre cele două lumi. În romanul lui Maugham femeile poartă haine de culori închise, simple, cel mai adesea neîngrijite; feminitatea pare să nici nu existe, fiorul erotic este mai degrabă o idee din cărţi decât o realitate. Toaletele şi temperamentul Otiliei sunt, prin comparaţie, extraordinare, de neconceput chiar şi în lumea artistică pariziană în care trăieşte pentru o perioadă Philip Carey. Poate doar americanii din Paris, prezentaţi tocmai ca un exemplu exotic, dintr-o altă lume, să se asemene puţin cu ea.

În cele două lumi, una cu valori bine aşezate şi cealaltă haotică şi sclipitoare, personajele centrale fac notă discordantă. Philip are o evoluţie haotică şi dificilă, cu perioade artistice, pe când Felix este, într-o societate pitorească şi capricioasă, un element de stabilitate şi caracter. Dar evoluţia lor nu face scopul acestei lucrări.

Am încercat să găsesc prezenţa unei culturi populare în cele două romane la nivel lexical. Căutarea s-a dovedit fără succes - în cartea lui Maugham am găsit doar două proverbe ("dintr-o coadă de câine nu poţi face sită de mătase", "e nevoie de trei generaţii ca să faci un gentleman") şi două superstiţii, ambele de natură religioasă - prima este descrisă când lui Philip, prea mic pentru a ajunge la masă, i se înalţă scaunul cu o Biblie şi o altă carte religioasă. Mătuşa se întreabă dacă este bine să stea pe Biblie, dar soţul îi spune că nu este nici o problemă, deoarece peste Biblie a pus o altă carte, laică. A doua superstiţie spune că este mai bine dacă te rogi în cămaşă de noapte sau chiar gol, pentru a-ţi fi frig, pentru că aşa, printr-un mic sacrificiu, rugămintea îţi va fi ascultată. După cum se vede, atât proverbele cât şi superstiţiile sunt în strânsă legătură cu problemele lumii lui Philip: condiţia unui gentleman şi ideile religioase.

În cartea lui Călinescu am găsit mai degrabă metafore şi comparaţii dint-o lume exotică sau literară: "Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul. În inima lui se zăriseră întâile vite lungi, bituminoase, cu capul plecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. [...] În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână un om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea îngroşată cu colb îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă şi semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit printre nămoluri, cu caduceul rupt." (p.57, op.cit.)

Din cele două romane se poate desprinde un întreg tablou social, cu norme juridice, viaţă socială, clase sociale, filozofii de viaţă. Cu toate astea, poate din cauza caracterului lor modern, cultura populară, în sensul ei cel mai propriu, este prea puţin prezentă.

NOTE

(1) "Fanny este un copil adoptat, o nepoată scăpătată, o pupilă delicată (numele de fată al mamei sale este Ward - copil sub tutelă). "Pupila" era un personaj cât se poate de popular în romanele secolelor XVIII şi XIX. Sunt câteva motive pentru care un romancier era tentat să aleagă folosirea acestui tip de "pupilă". Mai întâi pentru că prezenţa sa la sânul călduţ al unei familii cu totul străine aduce pe micuţa intrusă într-un flux stabil de sentiment. În al doilea rând, ea poate fi uşor făcută să se comporte romantic faţă de fiul familiei şi, de aici, rezultă conflicte clare. În al treilea rând, poziţia dublă de observator detaşat şi de participant la viaţa de zi cu zi a familiei fac din ea un reprezentant convenabil al autorului." ( Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, Editura Thalia, Bucureşti, 2004, p.6)

(2) Maugham, W. Somerset, Robie, Editura Polirom, Iaşi, 2008

(3) Călinescu, George, Enigma Otiliei, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2009

(4) "Blackstable era un sat de pescari, alcătuit din uliţa mare pe care se înşirau prăvăliile, filiala băncii, locuinţa doctorului şi casele a vreo doi sau trei proprietari de vase care transportau cărbuni; în jurul micului port erau nişte ulicioare mizere pe unde locuiau pescarii şi sărăntocii; dar aceştia nu contau, întrucât nu veneau la biserica mare anglicană, ci se duceau la case de rugăciuni ale ereticilor. Când se întâlnea pe stradă cu pastorii sectelor, doamna Carey trecea pe partea cealaltă ca să nu dea nas în nas cu ei, dar, dacă nu mai avea timp să traverseze, îşi aţintea ochii în caldarâm. Era de-a dreptul scandalos, iar preotul nu se împăcase încă cu gândul că pe uliţa mare erau trei case de rugăciuni; şi credea cu tărie că autorităţile ar fi trebuit să intervină pentru a împiedica înălţarea acestor locaşuri eretice." (p.25, op. cit.)

(5) "De veţi crede şi nu vă veţi îndoi de nimic, nu numai că veţi face ceea ce i se face smochinului, dar şi de veţi spune muntelui acestuia «urneşte-te din loc şi aruncă-te în mare», se va face precum ziceţi. Şi tot ceea ce veţi cere prin rugăciuni, veţi primi, dacă veţi avea credinţă." (p.68, op.cit.)

(6) "Într-o seară, Philip o întrebă pe Mary Ann dacă n-ar putea s-o însoţească în vizita la părinţii ei; dar mătuşa băiatului se temu ca nu cumva să se molipsească de cine ştie ce, iar unchiu-său fu de părere că relaţiile necorespunzătoare strică educaţia copiilor. Preotul nu putea să sufere lumea pescarilor alcătuită din oameni aspri şi neciopliţi care se duceau la casele de rugăciune." (p.36, op.cit.)

(7) "Se îmbrăca mult mai somptuos decât era cazul pentru nevasta unui chirurg sârguincios; şi mobila splendidă din casa ei; florile în mijlocul cărora trăia, chiar şi în plină iarnă, erau semne ale unei risipe pe care el o deplângea. O auzea vorbind despre petrecerile la care se ducea; şi, aşa cum îi spunea el soţiei când se întorcea acasă, era imposibil să accepţi ospitalitatea cuiva fără să te revanşezi într-un fel sau altul. În sufrageria lor văzuse struguri care trebuie să fi costat cel puţin şaisprezece şilingi kilogramul; iar la dejun i se servise sparanghel cu două luni mai devreme decât creştea în grădina case parohiale." (p.21 - 22, op.cit.)

(8) "Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile erau largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucaturi. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată, şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită. La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. [...] În loc de pat în dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune de odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă de săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental." (p.42-43, op.cit.)

Preotul - autoritate religioasă

- tot şcoală, cu tema "Este preotul o autoritate religioasă? Comentaţi." -

În numărul curent al Dilemei Vechi o caricatură arată o bătrână şi un preot. Bătrâna întreabă "Mai aveţi ceva sfânt?" şi primeşte răspunsul "Pe Dracu!" În aceeaşi revistă Andrei Pleşu spune o anecdotă auzită de la Horia Bernea - într-o zi caniculară de vară bucureşteană, dorind să se răcorească, Horia Bernea intră într-o biserică. În biserică, în locul atmosferei pe care o aştepta, găseşte o masă improvizată în faţa altarului, acoperită cu ziare, pe care erau aşezate o sticlă de vin şi un pahar. În faţa lor stătea, în maieu, preotul. Horia Bernea îi reproşează acestuia atmosfera de bodegă, la care preotul răspunde: "Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca acasă. Dacă dumneata nu te simţi bine, pofteşte afară!"

Gândindu-mă la mecanismul comicului în cele două exemple, mi-a venit în minte un al treilea. Una dintre formaţiile mele preferate, Tiger Lillies, îşi compune versurile cel mai adesea prin descrierea unei lumi degradate moral, de periferie socială, plină de nefericire, construieşte adevărate distopii care, în mod straniu, au umor. Eram la un concert al lor în Budapesta şi cântau una dintre cele mai blasfemiatoare piese ale lor (un personaj ucide întreaga ierarhie bisericească, începând cu Ioan Botezătorul şi culminând cu Dumnezeu. După fiecare crimă urinează pe mormântul respectivilor. Personajul ajunge în Iad, devine prieten cu Satan după care îl ucide şi pe acesta şi... urinează pe mormântul lui). Nu m-au mirat atât versurile - deşi era prima dată când le auzeam - cât reacţia publicului: se prăpădeau de râs. Şi Tiger Lillies au un public mai degrabă intelectual... Gustam într-un fel rotunjimea etică a piesei (personajul care nu face discriminări de rang şi natură), dar eram, cu siguranţă, mai crispat decât restul sălii, mă întrebam unde se trasează graniţa dintre umor, blasfemie şi prost-gust. Şi, mai ales, dacă îmi descopăr sensibilităţi religioase de care nu sunt conştient.

În toate cele trei situaţii de mai sus comicul vine, cred, din "stresarea" unei ierarhii, pornită dintr-un fel de inerţie, de rezistenţă la un sistem impus de societate. Deşi există diferenţe esenţiale între anecdotele din Dilema şi piesa Tiger Lillies, toate trei îşi obţin umorul prin punerea unei instituţii (preot, Biserică, ierarhie bisericească) într-o situaţie delicată, neconformă cu statutul şi natura ei. Prin demolarea unei autorităţi, prin aducerea ei la un nivel mai aproape de uman, de laic, de "noi restul": preotul din caricatura lui Ion Barbu e corupt, cel din anecdota lui Bernea e prea relaxat, piesa Tiger Lillies arată că toată ierarhia cerească poate fi omorâta, devenind astfel umană.

Prin urmare preotul este o autoritate religioasă - altfel cele de mai sus nu ar avea justificare. Nu obţii umor lovind în persoane slabe, fără apărare. Cine râde la o poantă pe temă religioasă recunoaşte în mod clar autoritatea, puterea respectivei figuri religioase. Altfel spus, decodifică mesajul în mod corect.

Tradiţia, valoare adăugată

- lucrare pentru şcoală, rog eventualii comentatori să fie milostivi :) -

Cred că cea mai reuşită conferinţă de la MŢR la care am asistat a fost "Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor grastronomice". Subiect interesant, referinţe accesibile şi unui profan - cine n-a auzit de Untdelemn de la bunica, de Matache Măcelaru sau de Pate Ardealul? - , conferenţiari cu farmec şi umor. La reuşită contribuia şi aplicarea imediată a ceea ce auzeai: pe mesele Clubului Ţăranului se putea observa vin fiert servit atât în pahare de plastic cât şi în ulcele de ceramică; meniul te îmbia cu platouri domneşti, haiduceşti şi vânătoreşti. De unde provine amestecul acesta dintre urban, modern şi "tradiţional"? De unde vine farmecul şi puterea lui?

Poate că, pentru a răspunde la aceste întrebări, nu e lipsit de interes un scurt demers diacronic. Prin jocul întâmplării - m-am născut în Constanţa, în 1976 - am asistat la mai multe etape de consum alimentar, la o întreagă evoluţie a perceperii alimentului. În perioada copilăriei mele importantă era existenţa alimentului, pricipala întrebare pe care o ridica un produs alimentar era "unde se găseşte". Cel mai adesea alimentele se găseau "la ţară" sau în zonele urbane mai mici: mama, proiectant, cumpăra pui de la ţărani, în deplasările ei prin judeţ. Brânză cumpăram de la Călăraşi, unde locuiau bunicii - cozile erau şi acolo la fel ca în Constanţa, doar că alimentul se găsea. Carnea de porc era furnizată de gospodăriile din oraş, de bunicii care nu locuiau la bloc şi puteau încă să crească un porc sau doi, undeva în spatele casei. Poate că nu e lipsit de importanţă că o parte din aceştia - cel puţin bunicii mei şi câţiva vecini - au renunţat să mai crească porci prin '92, '93, când "nu mai renta". În această perioadă, deşi ideea de "brand" asociată cu ideea de "calitate" exista - una e să mergi la doctor cu un pachet de Kent cu castel, alta cu un pachet de Snagov - ea nu se aplica în nici un fel produselor alimentare.

După 1989, în anii ce au urmat, existenţa alimentului a încetat să mai fie o problemă, întrebarea frecventă a devenit "cât costă". În condiţiile unei sărăciri accentuate şi aproape generale, costul produsului devenise atribut fundamental. Din perioada primei mele studenţii îmi aduc aminte că pieţele încă "nesistematizate" din Rahova şi Crângaşi, laolaltă cu Oborul, erau locuri în care găseai marfă abundentă şi la preţuri mici, fiind mai apropiate de capătul scurt al food chain decât deja omniprezentele minimarketuri. E totodată şi perioada când înfloreşte micul trafic de frontieră, pentru un student salamul uscat adus de la sârbi este o delicatesă accesibilă prin comparaţie cu aspiraţionalul salam "de Sibiu". Principalul atribut asociat lui "ţărănesc" este "ieftin", realitate care m-a făcut ca, ajuns prin Frankfurt pe la începutul anilor 2000, să am un şoc realizând că un kilogram de roşii cumpărat de la târgul ţărănesc mă costă cât o săptămână de hrană de supermarket. Deşi ideea de "ieftin" îşi păstrează şi azi puterea, acum ea nu mai apare de sine stătătoare, este obligatoriu asociată cu ideea de "calitate". "Ieftin şi bun", "ieftin şi prost". Cel mai adesea "scump" înseamnă "de calitate".

Cândva în anii 2000 a apărut în capul meu şi ideea de "autohton", dar autohton în sens larg, naţional, fără a avea neapărat legătură cu un specific de producţie. Inventariam suprins diversitatea de alcool bulgăresc propusă de rafturile supermarketului Carrefour din Ruse. Pe lângă mărcile internaţionale care se găseau şi la noi, bulgarii aveau tot atâtea mărci autohtone - unele propunând rachie şi mastică, iar altele producând, pur şi simplu, whisky şi martini "bulgăresc". M-am gândit că palinca "de Satu Mare" pe care ne-o aducea o colegă din facultate ar merita şi ea un loc pe raft, fără să mă gândesc totuşi la diferenţa dintre micii producători şi industrie: "românesc" era produs în România, indiferent unde, cum şi de către cine. Prima dată am observat "localul" în 2008, poate şi sub influenţa facultăţii, când în Piaţa Sudului n-am mai dat de "varză românească", ci de "varză de Lunguleţu". Am zâmbit apoi când, în aceeaşi piaţă, am găsit pepeni turceşti vânduţi cu eticheta "Dăbuleni".

Cred că din istoricul de mai sus se observă clar evoluţia pieţei de la "ce se găseşte" către "ce caut?" Diversitatea de produse a pus cumpărătorul în faţa unui imperativ al alegerii. Industria publicităţii a găsit un mod excelent de a crea o legătură afectivă între consumator şi produs: ce poate fi mai bun decât ce e al tău? Seducţia brandurilor autohtone, sau cu un mesaj autohtonist, pare uşor explicabilă. Cu toate astea e greu de spus ce este tradiţional, mai mult decât românesc.

Deşi anecdotică, întâmplarea următoare poate fi semnificativă. Participam la Târgul Olarilor organizat de Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" în mai 2009. Prin tot parcul muzeului erau expozanţi cu ceramică diversă (Baia Mare, Corund, Horezu ş.a.), pe o scenă cânta un ansamblu popular. Un domn, părându-i mai informat, a venit să mă întrebe de unde poate cumpăra bere şi mici; a fost foarte dezamăgit şi cu siguranţă nu i-a înţeles pe organizatori când i-am spus că n-are de unde. Manifestarea nu mai era, brusc, una despre tradiţie aşa cum o ştia el. Cine a mai văzut târg fără mici şi bere?

Ne punem, deci, întrebarea: ce este tradiţia? Termenul este ambiguu - inclusiv în mediile academice sunt mai multe definiţii, există controverse în jurul a ce este şi cum ar trebui să fie tradiţia. La Târgul Olarilor pe care l-am pomenit am realizat două interviuri, cu doi producători care se autodefineau ca fiind mai puţin tradiţionali; cu toate astea, din răspunsurile lor se poate vedea ce înţeleg ei, producătorii, prin tradiţie. De la Carolina Costineanu (Dumbrava, Timiş) am aflat că respectă modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), dar că aplică culorile după ardere, la rece, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă". La Daniel Leş (Baia Mare) tradiţia, deşi ţine şi de procedeul tehnic şi de transmitere, devine mai degrabă un discurs despre Sacru, un mod de a te lega de trecut prin Sacru.

Aceste două direcţii de semnificare - procedeu tehnic care garantează o calitate fizică şi discurs spiritual despre o anumită identitate - sunt, cred, resorturile care explică atracţia consumatorului urban către produsul definit ca tradiţional. Cred că elementele de inovaţie, noutăţile care apar în cadrul tradiţiei sunt o marcă a societăţii moderne în care acest fenomen de căutare a tradiţiei are loc. Aş spune că apetitul pentru produsul tradiţional este un discurs invers al discursului rustic: dacă cel din urmă reprezintă o dorinţă de emancipare a ţăranului, o descoperire a modernului în propria bătătură, consumul de produse tradiţionale (uneori "tradiţionale") reprezintă regăsirea satului de către orăşean în asfaltul cotidian - nu poate fi acel sat, satul arhetipal, dar îl poate substitui la nivel simbolic. Poate chiar să fie vorba de o autohtonizare a societăţii de consum, o îmblânzire a ei în spirit local. În nota asta mă întreb dacă pot găsi aceeaşi semnificaţie în entuziasmul unui coleg care îmi dă un link de pe youtube cu mesajul: "Uite ce tare, ăsta cântă Metallica - Nothing Else Matters la ţambal!"