- lucrare scrisă pentru examenul de Etnocoreologie -
Nu sunt un dansator. Relaţia mea cu dansul şi cu muzica tradiţională s-a definit dintotdeauna prin absenţă sau opoziţie. Deşi m-am oprit uneori să analizez de ce a fost aşa, cel mai adesea am luat această inabilitate a mea de a dansa drept un fapt obiectiv, care nu trebuie nici remediat, nici argumentat. Acum, că încerc să scriu despre lucrul ăsta, mă întreb dacă nu cumva vremurile au contribuit la asta. Există dansatori în generaţia lui ’76? Trebuie să existe...
M-am născut în Constanţa. Tata e constănţean cu trei generaţii în spate, a patra generaţie fiind din Bucureşti. Mama are o parte a neamului în Călăraşi, o altă parte în Bucureşti. N-am nici o rudă „la ţară”, prima dată am ajuns într-un sat pe la 23 de ani. De unde „tradiţie”? Am ascultat muzică dintotdeauna: pe benzile de magnetofon ale tatălui am găsit The Beatles, Elvis Presley, The Clash sau ABBA şi Boney M. Mama asculta radio, îi plăcea în special Mihaela Runceanu dar şi alţi artişti ai vremii: Angela Similea, Mirabela Dauer, Cornel Constantiniu, Mihai Constantinescu, Dan Spătaru, Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru. Pe toţi îi vedeam vară de vară, la festivalul Mamaia, unde venea şi „tineretul”: Cătălin Crişan, Daniel Iordăchioaie, Loredana Groza. Erau la modă caietele de versuri, pe care le scriam atent, cu grijă de colecţionar. De la un unchi, care ieşise din ţară până în Bulgaria de vreo două ori, primeam discuri de vinil cu Sandra şi Modern Talking. Unde era folclorul? Singura formă de muzică prezentată drept „tradiţională” sau „populară” sau „folclorică” o auzeam uneori la televizor – nu mai ştiu dacă era „Cântarea României” sau poate „Tezaur folcloric”, cert e că pe ai mei nu îi interesa. Nici pe mine.
Revoluţia din ’89 m-a prins aproape adolescent, am trăit din plin schimbarea de paradigmă muzicală şi furia recuperatoare a casetelor pirat. La început în Constanţa au apărut doar două magazine timide, slab aprovizionate, unde abia dacă găseai o casetă nouă pe saptămână – era prea puţin, aşa că făceam excursii „de shopping” în Bucureşti, unde, în Piaţa Romană, era paradisul piraţilor... Muzica noastă era rockul. Se asculta acasă, se asculta la prieteni, se asculta în oraş, în cele câteva „rockoteci”, se asculta pe litoral, în Costineşti. De la „clasici” precum Led Zeppelin, The Doors, AC/DC, Metallica, Megadeth, Motorhead la noutăţi ca Sepultura, Paradise Lost, My Dying Bride, Fear Factory la „ciudăţenii” precum Obituary sau Cannibal Corpse. Pentru cunoscători, un Hendrix. Pentru romantice, Janis Joplin. Pentru toată lumea, Queen. Caietele de versuri căpătaseră acum o nouă formă: prin revistele muzicale găseai oferte de corespondenţă cu „schimb versuri”. Am trimis şi am primit sute de scrisori – internetul încă nu exista. Prin liceu am început să merg la concerte de muzică simfonică, la Teatrul de Stat, azi Filarmonica Marea Neagră. Am învăţat să aplaud când intră orchestra, să aplaud când intră dirijorul, să nu aplaud între părţi, ci doar la final de simfonie. Mai târziu, în facultate, urma să învăţ că la concertele de jazz se aplaudă după fiecare solo. Să urmăresc fiecare sunet de trompetă, saxofon, pian, contrabas, tobă şi să mă prind când un solo e gata, să „dau tonul” la aplauze dacă e un public leneş sau needucat.
Muzică autohntonă aproape că nu ascultam, formaţiile existente păreau cu toate bătrâne, blocate în timp şi ajunse aşa, fosilizate, într-o lume care nu le mai aparţinea. Trupele tinere sufereau de lipsă de promovare, de lipsă de aparatură, de lipsă de bani. Pe atunci am făcut cu un prieten o trupă de „industrial”, cu care am avut o serie de concerte şi am tras un demo la TVR, pe atunci printre puţinele studiouri de întregistrare. Mai existau Electrecordul şi studioul B’inişor al lui Vali Sterian. Pe atunci se cânta în engleză, exista un avânt spre universalitate care, evident, nu se materializa în vreun fel. Piaţa muzicală s-a profesionalizat odată cu apariţia şi ascensiunea trupelor de hip-hop, care au început să cânte în română şi să atingă un oarecare succes comercial. Eu şi formaţia am avut în cele din urmă un album tras la Media Pro, dar asta este o altă poveste.
Revin la vremurile de liceu şi mă întreb „unde era dansul?” În discoteci s-a ascultat la început muzică disco, apoi jungle, break-beat, happy rave, trance, mult mai târziu hip-hop. De la KLF, 2 Unlimited, Doctor Alban la Prodigy şi Chemical Brothers la Dr. Dre şi 2Pac. N-am fost un pasionat al discotecilor, muzica de acolo nu mă atrăgea în mod deosebit, iar dansul nici atât – mergeam doar pentru că discoteca era locul predilect de ieşit în oraş al generaţiei şi, se presupunea, acolo puteai întâlni fete. Lucrul s-a dovedit mai mult sau mai puţin adevărat, dar cert este că discoteca se pretează la o comparaţie a semnificaţiilor cu jocul satului care, cum spune Anca Giurchescu într-un articol, „funcţionează ca simbol metonimic pentru relaţiile care se instituie între feciori şi fete” şi „nu este doar un prilej de petrecere şi catarsis, ci în primul rând o obligaţie socială şi un instrument de control social”. Pentru ilustrarea acestor idei mi se pare interesant să citez un text despre două experienţe de discotecă recente, din noiembrie 2009. Pentru nota de autentic, voi păstra textul integral, în forma scrisă atunci, cu impresiile proaspete şi cu un limbaj poate (prea) informal pe alocuri.
Am ajuns în Măcin cu ceva treabă din partea Universităţii. Aveam de stat trei zile şi de făcut un fel de prezentare a zonei, la vară se va face acolo o tabără de cercetare multidisciplinară (geografie, geologie, sociologie, antropologie). Printre pretenţiile, puţine, din partea celor care mă trimiseseră se afla şi aceea de a face o "prezentare tinerească". Ajuns acolo am nimerit pe mâna unei persoane care avea alte idei: în trei zile m-am întâlnit cu primarul din Măcin, cu senatorul de Tulcea şi cu mai toţi preoţii de la mânăstirile şi minaretele de prin localităţile din jur. Prezentarea mea risca să iasă oricum, numai tinerească nu... Mă gândeam destul de serios că n-am ce să "produc" când, în faţa casei de cultură din Măcin, am văzut nişte copii care jucau un fel de parkour. Atunci mi-a trecut prin cap că jocurile copiilor de la munte/deal s-ar putea să fie diferite de cele ale copiilor de la oraş. Mi se părea o direcţie valabilă, mergeam la poale de Ţuţuiatu, ocheam trei juni, trânteam trei interviuri şi gata teaba. Planul n-a funcţionat, am avut un program religios mult prea încărcat (ca notă amuzantă: Dobrogea, brănduită ca "pământ românesc" pe vremea când nu prea prindeai picior de român pe acolo, deşi acum a ajuns la 6% populaţie alogenă se rebrănduieşte drept California estului, melting potul românesc). Cum ziceam, n-aveam timp. Pusesem mâna pe un "insider", un băiat de 18 ani care părea mort după grupul meu (eu, 33 de ani, pocnit la "bătrâneţe" de o a doua facultate şi un coleg şi-o colegă, 19 ani de bucată). Cum se făcuse seară, i-am spus insiderului că vreau să văd cum se distrează tineretul. Să mă ducă într-un restaurant, la un biliard şi într-o discotecă. Nu mai povestesc acum de restaurant şi de biliard - primul complet neinteresant, al doilea extrem de periculos, am plecat foarte repede. Măcinul nu are discotecă. Junele mi-a înşirat nişte considerente etnice, dar astea sunt subiectul unei alte discuţii. Cert e că am ajuns la discotecă în Jijila.
O cameră mare într-o casă "pe pământ". În tavan un stroboscop demn de Gloria Gaynor. Pereţii vopsiţi într-o culoare întunecată. Pe pereţi erau puse tablouri (!) cu peisaje (!). Intrarea era doi sau cinci lei, nu mai ţin minte. Barul avea puţine sortimente, toate ieftine. Am băut un coniac la trei lei, în pahar de plastic. Muzica alterna manelele cu dance-ul actual. Fetele veneau la discotecă câte trei, neînsoţite de băieţi (asta părea să fie regula, evident că existau şi excepţii). După ce intrau, se alipeau la un grup în care exista măcar un băiat. Băieţii veneau la discotecă singuri. La intrare se salutau într-un mod demonstrativ şi exagerat cu ceilalţi băieţi, cu fiecare pe rând - noul venit mergea pe la fiecare grup şi saluta. "Vedetele" erau întâmpinate la intrare cu urale de către ceilalţi băieţi. În faţa pupitrului DJ-ului exista o mică scenă, pe care dansau doar băieţi - păreau să fie tipii cei mai importanţi. Aproape fiecare piesă era precedată de o dedicaţie; ăsta a fost faptul care mi-a atras cel mai tare atenţia şi mi-a prilejuit o luminare a instituţiei dedicaţiei, aşa cum există ea azi. Dedicaţiile erau făcute doar de băieţi pentru alţi băieţi. Mi-a fost evident că dedicaţia este o demonstraţie a unei relaţii de putere: eu sunt şmecher pentru că îl cunosc pe ăla, şi ălalalt mă cunoaşte pe mine. Apropierea de o fata dintr-un grup se făcea prin băiatul cel mai cunoscut din grupul respectiv: îmi place de fata respectivă, pot ajunge la ea prin intermediul liderului de grup. Ca o concluzie generală, discoteca sătească - prima la care am fost - mi s-a părut un spaţiu dominat de masculin şi cu reguli destul de clare şi de stricte. Într-un oarecare fel mediul respectiv asigură o socializare eficientă, se elimină într-o bună măsură ezitarea masculului faţă de o necunoscută ("oare mă place, m-a observat, o să mă accepte?") precum şi problema feminină a lipsei de iniţiativă a băiatului plăcut (sunt destul de sigur că băiatul-alfa acţiona ca mediator de comunicare în ambele sensuri).
În Dumarsul bucureştean am stat prea puţin pentru a avea o părere cât de cât formată. Am ajuns acolo din greşeală - mă invitaseră nişte colege în oraş, a fost vorba să mergem într-un loc suportabil pentru mine (El Comandante, la limită...) şi am eşuat în Regie, eu vag amuzat, colegele cu un sentiment de vină (l-am adus pe Liviu în dicotecă, OMG). Înghesuială infernală. Fetele din discotecă erau îmbrăcate în toalete foarte colorate, foarte mulate, foarte mini; o toaletă extrem de sexuală. Băieţii erau îmbrăcaţi fără fantezie, cel mai adesea blugi şi tricou. Se remarcau cei îmbrăcaţi oarecum smart casual, cravată legată lejer, cămaşă cu mânecă trei sferturi, sacou şi pantaloni (cel mai adesea blug, totuşi). Diferenţa de statut se stabilea destul de abrupt: ai masă sau n-ai masă? N-aveam masă, eram luzări. Aici e momentul să mărturisesc că n-am fost niciodată dansator. Am renunţat să agăţ prin discoteci la o vârstă destul de fragedă, nu-mi plac demersurile fără şanse şi se găsesc întotdeauna metode alternative. În Dumars am avut ocazia să remarc băieţi care nu au înţeles lucrul ăsta: dansau înfiorător, mai prost decât am reuşit eu vreodată. Era amuzant că persistă, am fost la un pas să mă înduioşez. Spre deosebire de vremea când mai mergeam eu prin discoteci (Constanţa, prin 93?) s-a desfiinţat instituţia "bluzului" - fapt care refuză orice şansă nondansatorului, nu mai poţi sta cool pe margine până la un blues, când poţi să schiţezi două mişcări simple de dans şi să porţi o miniconversaţie. Oricum, ca impresie generală, grupurile erau formate mai degrabă monogen, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, fiecare în dreptul mesei lor. Nu părea să fie vreun flux stabil între cele două tipuri de grupuri. M-am întrebat înainte să plec cum se petrece totuşi apropierea; n-am mai stat să aflu, mi-am zis că la final se drogează cu toţii şi petrecerea se transformă într-o mare orgie. (ştiu că nu-i aşa, dar m-a distrat ipoteza)
Cam atât cu discotecile. Nu mi-am propus să studiez dinamica grupurilor de tineri, dar recunosc că experienţa din Jijila mi s-a părut foarte străină; în Dumarsul bucureştean recunoşteam urme ale discotecilor care îmi displăcuseră. Ah, ca ultimă remarcă, toată discoteca vibra (ridicol, deşi încerc să nu fiu judgemental) la remixuri house (tot) după Michael şi Madonna. Băi, mai schimbaţi muzica...
Deşi în textul de mai sus nu am precizat, mai există o diferenţă importantă între cele două discoteci, cea din Jijila şi cea bucureşteană. În prima exista o oarecare supraveghere adultă: persoana de la intrare, care dădea biletele, era o doamnă din sat, care, probabil, cunoştea majoritatea tineretului. Grupul de tineri din Jijila era mult mai mic, existând posibilitatea ca toţi să se cunoască între ei. Vârsta copiilor din discotecă era de 14-18 ani. În discoteca bucureşteană media de vârstă era mai ridicată, dansatorii formau un grup eterogen atât prin vârstă cât şi prin studii şi ocupaţie (deşi discotecă studenţească, publicul nu e format doar din studenţi). În discoteca din Jijila regăsim poziţia de putere a băieţilor faţă de fete (precizată de Anca Giurchescu în „Putere şi farmec: relaţia masculin-feminin reflectată în mituri şi practici rurale”, articol citat şi mai sus), precum şi o ierarhie în rândul băieţilor, stabilită prin locul în care dansează şi prin practica dedicaţiilor. În discoteca bucureşteană nu se regăseşte nici unul din aceste lucruri.
Ajuns la final, mă confrunt cu dificultatea unor concluzii. Micul expozeu al atmosferei muzicale în care am crescut şi-a dorit să arăte lipsa completă, din anumite medii, a dansului şi a muzicii tradiţionale sau chiar înlocuirea lor cu un spectacol propagandistic (vezi „Cântarea României”). Din pacate, nici astăzi lucrurile nu stau mai bine. Până la cursul pe care l-am făcut cu Grigore Leşe am trăit cu impresia că sentimentul meu muzical este în profund dezacord cu creaţiile populare; din fericire am constatat că nu e aşa, dar că e destul de greu să ajungi la muzica valoroasă în masa de non-valoare existentă.
Mica descriere de la Jijila şi din discoteca bucureşteană arată cum, asistând la un dans, poţi observa locul în care se desfăşoară acesta, condiţia actanţilor, modul în care se costumează şi în care relaţionează, semnificaţia dansului. Cu alte cuvinte, bogăţia de material antropologic pe care o prezintă dansul. Din păcate, ca o subliniere a afirmaţiei de la început – „nu sunt un dansator” – observ acum că, deşi am fost atent şi am încercat să prind orice amănunt mi se arăta, în cele două discoteci am scăpat din vedere... tocmai dansul. Lucru care sper să nu se mai întâmple la viitoarele ocazii.
Postari pe e-mail
