jurnal accidental

Două lumi

2010-02-04T15:49:00.002+02:00

În încercarea de a găsi elemente etnografice într-o operă cultă, fapte etnologice care să creioneze un univers cultural şi o mentalitate, am pornit de la o idee din cursurile de literatură ale lui Vladimir Nabokov, capitolul despre cartea lui Jane Austen, Mansfield Park (1). Orfanul, spune Nabokov, este "un reprezentant convenabil al autorului", un observator al mediului străin în care este plasat. Bildungsromanul, în care evoluţia eroului, de regulă despărţit de familie, este urmărită din copilărie până la maturitate, cu inerente şi pronunţate conflicte între ordinea socială şi dorinţele personajului, mi se părea tipul de creaţie literară cel mai ofertant. Prin urmare, cu "orfan" şi "bildungsroman" în cap, am ales din literatura universală romanul lui W. Somerset Maugham, Robie (2). Mi-aş fi dorit să găsesc pentru comparaţie un roman similar din literatura română, de preferat din aceeaşi perioadă şi asemănător stilistic. În cele din urmă, în lipsa altor variante, m-am oprit la romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei (3). Cele două romane seamănă destul de puţin; prezintă, totuşi, câteva elemente comune, suficiente pentru ca o comparaţie să nu fie complet deplasată.

Romanul lu Maugham începe cu moartea mamei eroului. Philip Carey este anunţat că "Mămica ta e foarte bine şi fericită. Mămica ta e în cer." Acesta, cu lipsa de înţelegere a unui copil de nouă ani, arată prea puţină emoţie la aflarea veştii, este însă încântat de atenţia pe care i-o acordă brusc adulţii. Similiar, Felix Sima este anunţat că "Mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit."; trebuie acum să anunţe la şcoală că nu mai poate urma cursurile, va pleca la un internat, spre invidia colegilor, care "erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală". Despre copilăria lui Felix primim în restul romanului prea puţine detalii.

Philip Carey, rămas fără părinţi (tatăl murise cu puţină vreme înaintea mamei), este luat pentru a fi crescut de William Carey, unchiul său. Acesta este paroh în Blackstable, un sat de pescari (4). Viaţa în familia adoptivă este profund impregnată de sentimentul religios. Ritmul vieţii cotidiene este dat de ocupaţia unchiului; cărţile la care are acces Philip sunt (cel puţin iniţial) cu tematică religioasă, tabuurile de asemenea: Philip îşi supără unchiul pentru că se joacă duminica, ocupaţie clasificată drept "ticăloşie". Chiar şi arhitectura casei este una religioasă: "Uşa din faţă semăna cu un portic de biserică, şi salonul avea ferestre în ogivă, ca o catedrală gotică." (p.16, op. cit.) Philip devine prin urmare foarte credincios şi, găsind un pasaj (5) într-o carte de rugăciuni, îi cere lui Dumnezeu să îi vindece infirmitatea piciorului, fixând un termen limită. Cum rugămintea nu i se îndeplineşte, ajunge să creadă despre el că nu este vrednic şi că nu are o credinţă suficient de puternică.

Unchiul lui Philip este o persoană comodă, fără ambiţii măreţe, conştient de poziţia lui socială (6) şi de o cumpătare vecină cu zgârcenia (fără a se putea compara, totuşi, cu avarismul lui Costache Giurgiuveanu). Dispreţuieşte uşurinţa cu care şi-a cheltuit banii fratele său, tatăl lui Philip, şi consideră că mama acestuia a făcut cheltuieli exagerate atunci când, de exemplu, şi-a făcut, înainte de moarte, o duzină de fotografii "pentru ca Philip să mă ţină minte." ("Nu-mi pot da seama de ce a comandat o duzină, zise domnul Carey. Două ar fi fost de ajuns." p.24, op.cit.) Ideile preotului despre bogăţie şi somptuozitate (7) sunt mărunte, reflectând stilul său de viaţă auster, consecinţă mai degrabă a condiţiei economice şi a comodităţii, decât a educaţiei sale religioase. Prin comparaţie cu viaţa la Blackstable casa lui Costache Giurgiuveanu oferă un confort deosebit, iar Pascalopol trăieşte de-a dreptul opulent (8).

Cu toată această modestie, principalul sentiment pe care îl au soţii Carey faţă de nepot este unul de stânjeneală; neavând copii, nu ştiu cum să îl trateze. Mătuşa îl iubeşte dar nu ştie cum să arate această dragoste, iar unchiul, deşi rece şi autoritar, este preocupat de educaţia şi de viitorul lui. Prin comparaţie, Felix, deşi cu un venit propriu, apare în casa lui Costache Giurguveanu drept o povară ("Faci azil de orfani", "Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia", cum spune Aglae). Dezbaterile în casa din Blackstable sunt despre ce este aceea o meserie de gentleman: "Doamna Carey socotea că nu există decât patru profesiuni potrivite pentru un gentleman - armata, marina, avocatura şi preoţia. Mai adăugase ea şi medicina, pentru că era meseria cumnatului ei, dar nu putea uita că în tinereţea ei nimeni nu-i socotea pe doctori gentlemeni." (p.198, op.cit.) Pentru Aglae mai importantă decât natura meseriei pare câştigul pe care îl poate aduce: "Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!" (p.16, op.cit.)

Diferenţa dintre cele două societăţi apare poate cel mai clar în acest hatâr cerut de Aglae lui Pascalopol, cu o savoare caragieleană: "Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav. Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă..." (p.28, op.cit.) Dispreţul pentru educaţie nu are totuşi un caracter general, societatea în care trăieşte Felix este una care apreciază muzica şi literatura; el este mai degrabă o trăsătură a lui Aglae, enunţată explicit ("Mai dă-i în plata Domnului de carte că n-am să te fac filosof. Cine citeşte prea mult se scrânteşte." p.35, op.cit.) - dar Aglae este reprezentanta unei întregi tipologii.

Vestimentaţia descrisă în romane pare să reflecte şi ea diferenţele dintre cele două lumi. În romanul lui Maugham femeile poartă haine de culori închise, simple, cel mai adesea neîngrijite; feminitatea pare să nici nu existe, fiorul erotic este mai degrabă o idee din cărţi decât o realitate. Toaletele şi temperamentul Otiliei sunt, prin comparaţie, extraordinare, de neconceput chiar şi în lumea artistică pariziană în care trăieşte pentru o perioadă Philip Carey. Poate doar americanii din Paris, prezentaţi tocmai ca un exemplu exotic, dintr-o altă lume, să se asemene puţin cu ea.

În cele două lumi, una cu valori bine aşezate şi cealaltă haotică şi sclipitoare, personajele centrale fac notă discordantă. Philip are o evoluţie haotică şi dificilă, cu perioade artistice, pe când Felix este, într-o societate pitorească şi capricioasă, un element de stabilitate şi caracter. Dar evoluţia lor nu face scopul acestei lucrări.

Am încercat să găsesc prezenţa unei culturi populare în cele două romane la nivel lexical. Căutarea s-a dovedit fără succes - în cartea lui Maugham am găsit doar două proverbe ("dintr-o coadă de câine nu poţi face sită de mătase", "e nevoie de trei generaţii ca să faci un gentleman") şi două superstiţii, ambele de natură religioasă - prima este descrisă când lui Philip, prea mic pentru a ajunge la masă, i se înalţă scaunul cu o Biblie şi o altă carte religioasă. Mătuşa se întreabă dacă este bine să stea pe Biblie, dar soţul îi spune că nu este nici o problemă, deoarece peste Biblie a pus o altă carte, laică. A doua superstiţie spune că este mai bine dacă te rogi în cămaşă de noapte sau chiar gol, pentru a-ţi fi frig, pentru că aşa, printr-un mic sacrificiu, rugămintea îţi va fi ascultată. După cum se vede, atât proverbele cât şi superstiţiile sunt în strânsă legătură cu problemele lumii lui Philip: condiţia unui gentleman şi ideile religioase.

În cartea lui Călinescu am găsit mai degrabă metafore şi comparaţii dint-o lume exotică sau literară: "Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul. În inima lui se zăriseră întâile vite lungi, bituminoase, cu capul plecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. [...] În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână un om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea îngroşată cu colb îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă şi semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit printre nămoluri, cu caduceul rupt." (p.57, op.cit.)

Din cele două romane se poate desprinde un întreg tablou social, cu norme juridice, viaţă socială, clase sociale, filozofii de viaţă. Cu toate astea, poate din cauza caracterului lor modern, cultura populară, în sensul ei cel mai propriu, este prea puţin prezentă.

NOTE

(1) "Fanny este un copil adoptat, o nepoată scăpătată, o pupilă delicată (numele de fată al mamei sale este Ward - copil sub tutelă). "Pupila" era un personaj cât se poate de popular în romanele secolelor XVIII şi XIX. Sunt câteva motive pentru care un romancier era tentat să aleagă folosirea acestui tip de "pupilă". Mai întâi pentru că prezenţa sa la sânul călduţ al unei familii cu totul străine aduce pe micuţa intrusă într-un flux stabil de sentiment. În al doilea rând, ea poate fi uşor făcută să se comporte romantic faţă de fiul familiei şi, de aici, rezultă conflicte clare. În al treilea rând, poziţia dublă de observator detaşat şi de participant la viaţa de zi cu zi a familiei fac din ea un reprezentant convenabil al autorului." ( Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, Editura Thalia, Bucureşti, 2004, p.6)

(2) Maugham, W. Somerset, Robie, Editura Polirom, Iaşi, 2008

(3) Călinescu, George, Enigma Otiliei, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2009

(4) "Blackstable era un sat de pescari, alcătuit din uliţa mare pe care se înşirau prăvăliile, filiala băncii, locuinţa doctorului şi casele a vreo doi sau trei proprietari de vase care transportau cărbuni; în jurul micului port erau nişte ulicioare mizere pe unde locuiau pescarii şi sărăntocii; dar aceştia nu contau, întrucât nu veneau la biserica mare anglicană, ci se duceau la case de rugăciuni ale ereticilor. Când se întâlnea pe stradă cu pastorii sectelor, doamna Carey trecea pe partea cealaltă ca să nu dea nas în nas cu ei, dar, dacă nu mai avea timp să traverseze, îşi aţintea ochii în caldarâm. Era de-a dreptul scandalos, iar preotul nu se împăcase încă cu gândul că pe uliţa mare erau trei case de rugăciuni; şi credea cu tărie că autorităţile ar fi trebuit să intervină pentru a împiedica înălţarea acestor locaşuri eretice." (p.25, op. cit.)

(5) "De veţi crede şi nu vă veţi îndoi de nimic, nu numai că veţi face ceea ce i se face smochinului, dar şi de veţi spune muntelui acestuia «urneşte-te din loc şi aruncă-te în mare», se va face precum ziceţi. Şi tot ceea ce veţi cere prin rugăciuni, veţi primi, dacă veţi avea credinţă." (p.68, op.cit.)

(6) "Într-o seară, Philip o întrebă pe Mary Ann dacă n-ar putea s-o însoţească în vizita la părinţii ei; dar mătuşa băiatului se temu ca nu cumva să se molipsească de cine ştie ce, iar unchiu-său fu de părere că relaţiile necorespunzătoare strică educaţia copiilor. Preotul nu putea să sufere lumea pescarilor alcătuită din oameni aspri şi neciopliţi care se duceau la casele de rugăciune." (p.36, op.cit.)

(7) "Se îmbrăca mult mai somptuos decât era cazul pentru nevasta unui chirurg sârguincios; şi mobila splendidă din casa ei; florile în mijlocul cărora trăia, chiar şi în plină iarnă, erau semne ale unei risipe pe care el o deplângea. O auzea vorbind despre petrecerile la care se ducea; şi, aşa cum îi spunea el soţiei când se întorcea acasă, era imposibil să accepţi ospitalitatea cuiva fără să te revanşezi într-un fel sau altul. În sufrageria lor văzuse struguri care trebuie să fi costat cel puţin şaisprezece şilingi kilogramul; iar la dejun i se servise sparanghel cu două luni mai devreme decât creştea în grădina case parohiale." (p.21 - 22, op.cit.)

(8) "Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile erau largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucaturi. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată, şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită. La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. [...] În loc de pat în dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune de odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă de săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental." (p.42-43, op.cit.)

Preotul - autoritate religioasă

2010-02-04T15:46:00.003+02:00

- tot şcoală, cu tema "Este preotul o autoritate religioasă? Comentaţi." -

În numărul curent al Dilemei Vechi o caricatură arată o bătrână şi un preot. Bătrâna întreabă "Mai aveţi ceva sfânt?" şi primeşte răspunsul "Pe Dracu!" În aceeaşi revistă Andrei Pleşu spune o anecdotă auzită de la Horia Bernea - într-o zi caniculară de vară bucureşteană, dorind să se răcorească, Horia Bernea intră într-o biserică. În biserică, în locul atmosferei pe care o aştepta, găseşte o masă improvizată în faţa altarului, acoperită cu ziare, pe care erau aşezate o sticlă de vin şi un pahar. În faţa lor stătea, în maieu, preotul. Horia Bernea îi reproşează acestuia atmosfera de bodegă, la care preotul răspunde: "Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca acasă. Dacă dumneata nu te simţi bine, pofteşte afară!"

Gândindu-mă la mecanismul comicului în cele două exemple, mi-a venit în minte un al treilea. Una dintre formaţiile mele preferate, Tiger Lillies, îşi compune versurile cel mai adesea prin descrierea unei lumi degradate moral, de periferie socială, plină de nefericire, construieşte adevărate distopii care, în mod straniu, au umor. Eram la un concert al lor în Budapesta şi cântau una dintre cele mai blasfemiatoare piese ale lor (un personaj ucide întreaga ierarhie bisericească, începând cu Ioan Botezătorul şi culminând cu Dumnezeu. După fiecare crimă urinează pe mormântul respectivilor. Personajul ajunge în Iad, devine prieten cu Satan după care îl ucide şi pe acesta şi... urinează pe mormântul lui). Nu m-au mirat atât versurile - deşi era prima dată când le auzeam - cât reacţia publicului: se prăpădeau de râs. Şi Tiger Lillies au un public mai degrabă intelectual... Gustam într-un fel rotunjimea etică a piesei (personajul care nu face discriminări de rang şi natură), dar eram, cu siguranţă, mai crispat decât restul sălii, mă întrebam unde se trasează graniţa dintre umor, blasfemie şi prost-gust. Şi, mai ales, dacă îmi descopăr sensibilităţi religioase de care nu sunt conştient.

În toate cele trei situaţii de mai sus comicul vine, cred, din "stresarea" unei ierarhii, pornită dintr-un fel de inerţie, de rezistenţă la un sistem impus de societate. Deşi există diferenţe esenţiale între anecdotele din Dilema şi piesa Tiger Lillies, toate trei îşi obţin umorul prin punerea unei instituţii (preot, Biserică, ierarhie bisericească) într-o situaţie delicată, neconformă cu statutul şi natura ei. Prin demolarea unei autorităţi, prin aducerea ei la un nivel mai aproape de uman, de laic, de "noi restul": preotul din caricatura lui Ion Barbu e corupt, cel din anecdota lui Bernea e prea relaxat, piesa Tiger Lillies arată că toată ierarhia cerească poate fi omorâta, devenind astfel umană.

Prin urmare preotul este o autoritate religioasă - altfel cele de mai sus nu ar avea justificare. Nu obţii umor lovind în persoane slabe, fără apărare. Cine râde la o poantă pe temă religioasă recunoaşte în mod clar autoritatea, puterea respectivei figuri religioase. Altfel spus, decodifică mesajul în mod corect.

Tradiţia, valoare adăugată

2010-02-03T22:53:00.001+02:00

- lucrare pentru şcoală, rog eventualii comentatori să fie milostivi :) -

Cred că cea mai reuşită conferinţă de la MŢR la care am asistat a fost "Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor grastronomice". Subiect interesant, referinţe accesibile şi unui profan - cine n-a auzit de Untdelemn de la bunica, de Matache Măcelaru sau de Pate Ardealul? - , conferenţiari cu farmec şi umor. La reuşită contribuia şi aplicarea imediată a ceea ce auzeai: pe mesele Clubului Ţăranului se putea observa vin fiert servit atât în pahare de plastic cât şi în ulcele de ceramică; meniul te îmbia cu platouri domneşti, haiduceşti şi vânătoreşti. De unde provine amestecul acesta dintre urban, modern şi "tradiţional"? De unde vine farmecul şi puterea lui?

Poate că, pentru a răspunde la aceste întrebări, nu e lipsit de interes un scurt demers diacronic. Prin jocul întâmplării - m-am născut în Constanţa, în 1976 - am asistat la mai multe etape de consum alimentar, la o întreagă evoluţie a perceperii alimentului. În perioada copilăriei mele importantă era existenţa alimentului, pricipala întrebare pe care o ridica un produs alimentar era "unde se găseşte". Cel mai adesea alimentele se găseau "la ţară" sau în zonele urbane mai mici: mama, proiectant, cumpăra pui de la ţărani, în deplasările ei prin judeţ. Brânză cumpăram de la Călăraşi, unde locuiau bunicii - cozile erau şi acolo la fel ca în Constanţa, doar că alimentul se găsea. Carnea de porc era furnizată de gospodăriile din oraş, de bunicii care nu locuiau la bloc şi puteau încă să crească un porc sau doi, undeva în spatele casei. Poate că nu e lipsit de importanţă că o parte din aceştia - cel puţin bunicii mei şi câţiva vecini - au renunţat să mai crească porci prin '92, '93, când "nu mai renta". În această perioadă, deşi ideea de "brand" asociată cu ideea de "calitate" exista - una e să mergi la doctor cu un pachet de Kent cu castel, alta cu un pachet de Snagov - ea nu se aplica în nici un fel produselor alimentare.

După 1989, în anii ce au urmat, existenţa alimentului a încetat să mai fie o problemă, întrebarea frecventă a devenit "cât costă". În condiţiile unei sărăciri accentuate şi aproape generale, costul produsului devenise atribut fundamental. Din perioada primei mele studenţii îmi aduc aminte că pieţele încă "nesistematizate" din Rahova şi Crângaşi, laolaltă cu Oborul, erau locuri în care găseai marfă abundentă şi la preţuri mici, fiind mai apropiate de capătul scurt al food chain decât deja omniprezentele minimarketuri. E totodată şi perioada când înfloreşte micul trafic de frontieră, pentru un student salamul uscat adus de la sârbi este o delicatesă accesibilă prin comparaţie cu aspiraţionalul salam "de Sibiu". Principalul atribut asociat lui "ţărănesc" este "ieftin", realitate care m-a făcut ca, ajuns prin Frankfurt pe la începutul anilor 2000, să am un şoc realizând că un kilogram de roşii cumpărat de la târgul ţărănesc mă costă cât o săptămână de hrană de supermarket. Deşi ideea de "ieftin" îşi păstrează şi azi puterea, acum ea nu mai apare de sine stătătoare, este obligatoriu asociată cu ideea de "calitate". "Ieftin şi bun", "ieftin şi prost". Cel mai adesea "scump" înseamnă "de calitate".

Cândva în anii 2000 a apărut în capul meu şi ideea de "autohton", dar autohton în sens larg, naţional, fără a avea neapărat legătură cu un specific de producţie. Inventariam suprins diversitatea de alcool bulgăresc propusă de rafturile supermarketului Carrefour din Ruse. Pe lângă mărcile internaţionale care se găseau şi la noi, bulgarii aveau tot atâtea mărci autohtone - unele propunând rachie şi mastică, iar altele producând, pur şi simplu, whisky şi martini "bulgăresc". M-am gândit că palinca "de Satu Mare" pe care ne-o aducea o colegă din facultate ar merita şi ea un loc pe raft, fără să mă gândesc totuşi la diferenţa dintre micii producători şi industrie: "românesc" era produs în România, indiferent unde, cum şi de către cine. Prima dată am observat "localul" în 2008, poate şi sub influenţa facultăţii, când în Piaţa Sudului n-am mai dat de "varză românească", ci de "varză de Lunguleţu". Am zâmbit apoi când, în aceeaşi piaţă, am găsit pepeni turceşti vânduţi cu eticheta "Dăbuleni".

Cred că din istoricul de mai sus se observă clar evoluţia pieţei de la "ce se găseşte" către "ce caut?" Diversitatea de produse a pus cumpărătorul în faţa unui imperativ al alegerii. Industria publicităţii a găsit un mod excelent de a crea o legătură afectivă între consumator şi produs: ce poate fi mai bun decât ce e al tău? Seducţia brandurilor autohtone, sau cu un mesaj autohtonist, pare uşor explicabilă. Cu toate astea e greu de spus ce este tradiţional, mai mult decât românesc.

Deşi anecdotică, întâmplarea următoare poate fi semnificativă. Participam la Târgul Olarilor organizat de Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" în mai 2009. Prin tot parcul muzeului erau expozanţi cu ceramică diversă (Baia Mare, Corund, Horezu ş.a.), pe o scenă cânta un ansamblu popular. Un domn, părându-i mai informat, a venit să mă întrebe de unde poate cumpăra bere şi mici; a fost foarte dezamăgit şi cu siguranţă nu i-a înţeles pe organizatori când i-am spus că n-are de unde. Manifestarea nu mai era, brusc, una despre tradiţie aşa cum o ştia el. Cine a mai văzut târg fără mici şi bere?

Ne punem, deci, întrebarea: ce este tradiţia? Termenul este ambiguu - inclusiv în mediile academice sunt mai multe definiţii, există controverse în jurul a ce este şi cum ar trebui să fie tradiţia. La Târgul Olarilor pe care l-am pomenit am realizat două interviuri, cu doi producători care se autodefineau ca fiind mai puţin tradiţionali; cu toate astea, din răspunsurile lor se poate vedea ce înţeleg ei, producătorii, prin tradiţie. De la Carolina Costineanu (Dumbrava, Timiş) am aflat că respectă modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), dar că aplică culorile după ardere, la rece, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă". La Daniel Leş (Baia Mare) tradiţia, deşi ţine şi de procedeul tehnic şi de transmitere, devine mai degrabă un discurs despre Sacru, un mod de a te lega de trecut prin Sacru.

Aceste două direcţii de semnificare - procedeu tehnic care garantează o calitate fizică şi discurs spiritual despre o anumită identitate - sunt, cred, resorturile care explică atracţia consumatorului urban către produsul definit ca tradiţional. Cred că elementele de inovaţie, noutăţile care apar în cadrul tradiţiei sunt o marcă a societăţii moderne în care acest fenomen de căutare a tradiţiei are loc. Aş spune că apetitul pentru produsul tradiţional este un discurs invers al discursului rustic: dacă cel din urmă reprezintă o dorinţă de emancipare a ţăranului, o descoperire a modernului în propria bătătură, consumul de produse tradiţionale (uneori "tradiţionale") reprezintă regăsirea satului de către orăşean în asfaltul cotidian - nu poate fi acel sat, satul arhetipal, dar îl poate substitui la nivel simbolic. Poate chiar să fie vorba de o autohtonizare a societăţii de consum, o îmblânzire a ei în spirit local. În nota asta mă întreb dacă pot găsi aceeaşi semnificaţie în entuziasmul unui coleg care îmi dă un link de pe youtube cu mesajul: "Uite ce tare, ăsta cântă Metallica - Nothing Else Matters la ţambal!"

La Târg

2009-06-11T22:42:00.003+03:00

"Băi, dar ştiu că vă pricepeţi să-i alegeţi tocmai pe ăştia, cei mai tradiţionali..." (râde) Eram două persoane şi-un microfon, plus un aparat foto. Ne plimbasem două zile prin Târgul Olarilor*, pozasem tot ce se putea poza - ceramică din Baia Mare, Dorohoi, Brănişte (Galaţi), Corund (Harghita), Româna (Olt), Schitu Stavnic (Iaşi), Vălenii de munte (Prahova), Coşeşti şi Bascov (Argeş), Horezu, Lungeşti şi Vlădeşti (Vâlcea), Codlea (Braşov), Pisc (Ilfov), Ciuperceni (Gorj), Baia Sprie, Jupâneşti şi Dumbrava (Timiş) - şi acum încercam, destul de stângaci, să luam primul nostru interviu. Ne întorsesem la standul celor din Dumbrava - când făceam poze, fata de acolo se oferise să aşeze merele ce le pusese printre oale într-o formă care să ne convină estetic. "Uite o persoană amabilă!", ne-am zis, aşa că acum revenisem cu reportofonul.

Plimbarea prin târg, deşi foarte plăcută - vreme caldă, cu soare, potrivită perfect cu spaţiul muzeului, plin de verdeaţă - nu îmi alimentase capul cu întrebări. Tot ce îmi venea în gând era că nu ştiu nimic, mă simţeam ca un elev în prima vizită la Muzeul de Artă. Dacă la un tablou te uiţi instinctiv la subiect, la o tuşă, un stil, o cromatică, cu ceva intuiţie descoperi şi straturile succesive sau diferenţa dintre ulei şi tempera, la creaţiile populare nu ştiam cum să mă uit. Este olăritul meşteşug? Este artă? Cât din dimensiunea unei lucrări de ceramică este utilitar şi cât estetic? Ce poţi să întrebi un olar când e prima dată când vezi o roată de olărit? Ar trebui să urmăresc varietatea de culori, modul de ardere, să fac un studiu comparativ al modelelor şi motivelor? Oricare dintre oamenii ce se plimbau prin târg şi cumpărau sau doar priveau era cel puţin la fel de avizat ca mine, ori eu trebuia să iau un interviu etnologic...

Ioana Lipotean - aşa se numea fata cu merele - se declara la fel de neavizată ca mine. O cunoscuse pe Carolina Costineanu, pe care o ajuta să-şi vândă lucrările, tot la un târg de olărit. Deşi spunea că nu e un bun subiect - "Nu ştiu dacă asta e relevant pentru schema voastră [interviul pentru şcoală, n.m.]. Caro face oalele, ea lucră în familie." - am lăsat reportofonul să meargă. Am aflat astfel că Ioana studiase antropologie la Universitatea de Vest, că atelierul Carolinei, aflat în Dumbrava, are angajaţi din sat şi comenzi pentru diverse târguri, pentru decorări de pensiuni şi restaurante, pentru Bricostore - care acceptă şi comercianţi populari - , că au comenzi şi din afara ţării. Carolina Costineanu a început să lucreze cu mama ei, fostă angajată la fabrica de sticlă din Tomeşti; a urmat Facultatea de Arte din Timişoara, unde a studiat creaţie vestimentară. Atelierul ei poate fi vizitat, dar, deşi plănuiesc şi o pensiune, momentan nu au spaţii speciale de cazare. Arde vasele de ceramică în cuptor cu lemne - există, mi-a spus, şi cuptoare electrice sau cu gaz, utile în special pentru producţia de serie, unde e necesar un control mai strict al temperaturii, pentru ca aplicarea glazurii (a smalţului) se face înainte de ardere şi doar o temperatură exactă poate garanta aceeaşi culoare. Carolina urmează modelul tradiţional de ardere (cuptor cu lemne, temperatură de 800 - 900 de grade), peste care apoi aplică culori la rece, pictează vasele, într-un mod specific mai degrabă sticlei. Obţine astfel o "ceramică contemporană, mai actuală, adecvată nevoilor oamenilor", care "îşi găseşte locul mai uşor într-o casă modernă".

După interviul cu Ioana şi Carolina - deja ştiam cu mult mai multe! - am vrut să vorbim cu Daniel Leş, din Baia Sprie, ale cărui lucrări îmi plăcuseră din punct de vedere artistic. Cum nu scăpasem încă de timiditate, am întrebat-o pe Ioana dacă domnul Leş este "abordabil"; atunci a început să râdă, a zis că Daniel este foarte amabil, doar că, din pacate pentru lucrarea noastră, e la fel de "tradiţional" ca şi ele, dacă nu şi mai şi...

Lucrul s-a dovedit adevărat şi nu prea. Da, lucrările lui Daniel Leş se încadrează mai degrabă în artă, rostul lor utilitar pare să nu existe - asta în măsura în care esteticul nu ţine de utilitate, idee de altfel discutabilă - dar ne-a vorbit cu multă pasiune despre meseria olarului, despre transfigurarea lutului, element prin excelenţă mundan, în operă de artă. Ne-a vorbit despre comerţ şi societate, despre valorile în care crede, despre cum e ca lutul, olăritul, să devină un mod de ordonare a lumii, despre perioadele când poţi să creezi şi cele în care nimic pare să nu iasă, şi atunci trebuie să te deconectezi, să înveţi din nou să comunici cu ce te inspiră. Despre cum se transmite meseria - Daniel Leş a învăţat de la tatăl său, ucenic al lui Alexandru Bohoş - şi despre cum transmiterea nu înseamnă o listă de metode, un set de reguli de ardere şi decorare, ci o învăţare a cum să simţi lutul, care nu se poate face fără chemare.

Un citat din interviul cu Daniel Leş mi se pare o bună încheiere a acestei mini-prezentări a Târgului Olarilor; deşi se declară sceptic la cunoaşterea prin cuvinte, e un bun vorbitor: "Dacă nu ai substanţă şi nu te duci spre sacru, n-o să faci niciodată artă. Arta nu-i nimic altceva decât o continuitate a ceea ce sunt eu. Nu ştiu cât de bine vorbesc eu cu voi dar ceea ce… cum mă pot exprima cel mai bine este în lutul pe care eu îl modelez şi îl frământ. Şi dacă să mă cunoaşteţi cu adevărat, trebuie să veniţi la mine în atelier acolo, să mă vedeţi plin de noroi, cu şorţul acela murdar. Când îmi iese o lucrare bună, dansez ca un copil [...]"

*Târgul Olarilor, Muzeul Satului "Dimitrie Gusti", Bucureşti, 15-18 mai 2009

(Câteva poze sunt în partea dreaptă, categoria "Târgul Olarilor". Vor fi mai multe în câteva zile, n-am acum timp de ele.)

Căpiţa cu laptop

2009-06-10T16:28:00.006+03:00

Pe 2 martie am fost la Brăneşti, la câţiva kilometri de ieşirea estică a Bucureştiului. Mersesem să văd Cucii, sărbătoare/festival/carnaval ce se desfăşoară anual în zonă. Plecasem nepregătit pentru ce aveam să găsesc; citisem câte ceva despre subiect, dar realitatea terenului a reuşit să mă uimească. M-am întors la fel de nelămurit cum plecasem, dar cu o mulţime de fotografii. Eram încântat de "spectaculosul de lângă noi", de existenţa unor forme de manifestare populară despre care nu ştiam că există. Cu entuziasmul ăsta pentru spectaculos i-am arătat unei prietene pozele pe care le făcusem. Am fost intrigat de reacţia ei - foarte negativă - şi de numărul de întrebări pe care le provocasem: "Cine sunt ăştia? Ce reprezintă sărbătoarea? Nu ţi se pare kitsch? De ce se costumează aşa?" Am bâguit ceva de genul "păi... ştii... e o tradiţie..." "Tradiţie? A cui? Tradiţia nu e aşa."

Ce mi se păruse atât de spectaculos la Brăneşti? Specificul Cucilor este ca tinerii bărbaţi să se îmbrace în femei; când am ajuns, pe stradă erau doar copiii, care aveau costumaţii diverse: de la costume de Spiderman la haine de camuflaj (inclusiv cu cagulă), mantii cu stele, rochiţe împrumutate de la surori, poşete luate de la mama, medalioane, pălării, peruci, măşti din comerţ închipuind animale, măşti din folie de plastic, rochii din hârtie creponată, batice, şorţuri de bucătărie. Doar băieţii erau costumaţi. Din primele minute am fost biciuit de un băieţel - ştiam că "bătaia" la Cuci este obligatorie, că, dacă nu eşti bătut, "îţi merge rău", aşa că m-am amuzat. Băiatul nu dădea nici tare, nici încet, şi îmi ura după fiecare lovitură "Sănătate!". A exagerat puţin, cu insistenţa copilului care vrea să vadă până unde poate merge; s-a oprit când aproape mă pregăteam să-i spun să înceteze, cu riscul de a nu mă integra "etnologic".

De o parte şi de cealaltă a şoselei - una secundară, nu drumul naţional - se strânseseră localnicii, părinţii şi bunicii copiilor, în număr destul de mare. Aşteptau. În curând au apărut şi tinerii - tot băieţi -, principalii protagonişti ai evenimentului. Erau îmbrăcaţi la fel de divers precum copiii - halate matlasate, căciuli de hermelină, batic şi ochelari de soare, fuste mini cu dres roşu, haină de blană sintetică cu eşarfă-jabou, mirese cu trenă şi voal şi cu păr din aţă roşie, ilic cu fustă violent colorată, mărgele galbene şi mănuşi negre din piele, pijamale la care adăugaseră petece roşii, poşete din cele mai diferite, şorţuri cu mesaj electoral ("PD-L te apără!") sau şorţuri de bucătărie (cu textul "Sunt cea mai bună mamă!"), feţe vopsite cu dungi, în stil indian, asortate cu peruci de plastic, strident colorate, în culori vii (roşu, gaben, mov, portocaliu, albastru), purtate în forma de creastă, după moda punk... Tot ansamblul lăsa o impresie de violenţă, identitatea lor sexuală, deja conturată - spre deosebire de a copiilor de până atunci - , contrasta prea puternic cu hainele purtate, făcând un coleg să exclame "Băi, parcă-i festival de travestiţi!" Mi-am adus aminte cum prin '97 participasem la organizarea unei competiţii pentru copii şi tineri, la Drobeta Turnu-Severin. Seara, la finalul competiţiei, făcusem un carnaval. Cum pe atunci purtam părul lung şi aveam cercei, unanimitatea a decis ca eu să mă costumez în fată. Acceptasem rochia, acceptasem şi sutienul umplut cu hârtie, şi pantofii cu toc; dar am refuzat categoric să mă bărbieresc, ba chiar speram absurd să-mi crească foarte repede barba în seara aia. Preferam grotescul unei pierderi identitare, mai bine femeia cu barbă decât dama cu camelii (aveam şi evantai, eram aşa cum îmi amintesc coperta cărţii respective). Ştiam deci cum o rochie poate schimba lumea, aşa că am zâmbit la afirmaţia colegului şi m-am gândit că manifestările violente, hărţuiala cucoaicelor cu publicul, are şi un rol de exprimare a masculinităţii camuflate. Printre toate aceste culori, aproape că scăpai din vedere elementele cu rol ritual: o mătură, clopote atârnate la brâu, nişte făină. Ceva mai târziu au apărut şi chipurile, măşti purtate pe cap, supradimensionate, bogat împodobite, foarte grele. Aceştia - purtătorii de chip -, spre deosebire de cucoaice, care fugeau de colo-colo, interacţionau cu publicul, săreau pentru a-şi face zurgălăii să sune, băteau în pământ pentru a ridica praful, chipurile, spuneam, mergeau încet, cu grijă (din cauza măştii foarte grele), de la un capăt la altul al publicului aliniat de-a lungul străzii. În fine, la final şi-au făcut apariţia şi invitaţii, trupele de Cuci din Dorobanţu (Călăraşi) şi Lipniţa (Constanţa). Aveau măşti de animale - urs, tigru, pisică, iepure -, cu coarne alegorice sau propriu-zise, aveau în alai o mireasă (o fată, lucru care contrazice obiceiul). Purtau în mâini un fel de furci şi au executat un dans în centrul străzii, făcând o doamnă să exclame: "Uite, mamă, aştia cuci adevăraţi!" Afirmaţie cu care nu sunt foarte de acord, dar timpul, spaţiul şi documentarea nu-mi permit să-mi argumentez acum dezacordul.

Dacă e să compar ce am văzut cu descrierile din bibliografie (notele 1,2 şi 3), deşi pot găsi destule diferenţe, rămân totuşi foarte multe asemănări între cum a fost şi cum este. Reacţia prietenei pomenită la începutul textului sau reacţiile unor colegi ("Ce papiţoi cu pene în cap!") sunt mai degrabă reflexii ale perceperii satului drept un mediu patriarhal, care trăieşte încremenit aceeaşi realitate, păzit de orice influenţă a lumii actuale. Un sat perfect tradiţional într-o lume modernă, o societate "rece", nu "caldă", insensibilă şi neinfluenţată de televizor, internet, migraţie sau alte fenomene moderne. Satul ca o evadare din prezent într-un trecut perfect.

Terminasem facultatea de câţiva ani, munceam de tot atâţia. Vorbeam cu un coleg despre muncă - multă şi grea - şi despre cum ar fi să ne schimbăm meseriile. Să ne facem dulgheri, de pildă. Sau ciobani, da! Îmi desenam în cap căpiţa ideală, la stâna ideală, lângă strunga ideală, lângă oile ideale, când, în desenul mintal, undeva în colţ, a apărut laptopul ideal. Atunci am renunţat la ciobănie, cele două lumi îmi păreau dihotomice şi era evident că nu pot renunţa la modernitate. Azi mă gândesc că modernitatea e inexorabilă - nu ştiu către ce model tinde satul românesc, dar e sigur că la Brăneşti există laptopuri.

(Mi-ar plăcea să revin asupra textului - acum e scris foarte în grabă - şi să comentez puţin relaţia dintre tradiţie şi obicei. Până una-alta îl pun aici aşa cum l-am dus la examen. Dacă cineva vrea să vadă mai multe poze, să acceseze linkul cu Brăneşti din dreapta paginii.)

Note

(1) "Îmbrăcaţi în fuste, cu gluga-mască pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei luau în mână câte o nuia, de care legau o opincă, şi urmau alte alergături şi lovituri în spatele curioşilor. Seara, Cucii se adunau şi mergeau din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte (Ghinoiu, 1997, pp. 55-56). Toţi caută să vadă Cucii, ca să nu li se întâmple nimic (Speranţia, III, f. 171)" (Olteanu, p. 589)

(2) "Prima parte a spectacolului, în genul mascaradei, se desfăşoară în dimineaţa zilei de lăsata secului, când cetele de cucoaice (bărbaţi travestiţi în femei) cu zurgălăi la picioare, la brâu sau pe piept, cutreieră satele în care se mai păstrază obiceiul, simulând bătaia tradiţională în semn de urare de sănătate. Partea a doua a jocului, o pantomimă, se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, cînd intră în acţiune şi celelalte categorii de cuci, cei mascaţi cu tigve, chiei (piei) şi mai ales cu chipuri. [...] Ultima parte a spectacolului se desfăşura pe înserate, cînd jucătorii îşi scoteau măştile cu un anumit ceremonial [...]“ (Mesnil, Popova, p. 81)

(3) "Recuzita jocului se reduce astăzi la patru categorii de măşti şi două tipuri de costume. Formele vechi de măşti sunt traistele de cai şi chieile, simple obrăzare fără elemente decorative, obţinute, după cum le califică chiar numele, din traiste de grăunţe pentru cai, trase pe cap, sau din piei de animale aplicate direct pe faţă. Tigvele sunt măşti obţinute din fructe de curcubitacee, împodobite cu pene de cocoş. Cele mai spectaculoase şi mai reprezentative sunt însă chipurile, nişte măşti montate, asemenea unor sorcove mari, alcătuite din bogate inflorescenţe artificiale. Tigvele şi chipurile sunt măşti legate de vechi rituri agrare, ultimele - după structura şi terminologia lor - evoluate din măşti de animale. O altă categorie este aceea a măştilor de cucoaice, a căror inventivitate plastică îmbină elementele vechi şi noi ale măştii." (Mesnil, Popova, p. 81)

Bibliografie

Olteanu, Antoaneta - Zile si demoni. Calendar si mitologie populara bulgara, Cluj, Ed. Eikon, 2008

Mesnil, Marianne; Popova, Assia - Eseuri de etnologie balcanică, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998

Cine este Moş Crăciun?

2009-06-02T19:03:00.002+03:00

Poate nu e tocmai recomandat dar, când te întrebi ceva, primul lucru care îţi vine în minte este "hai să dau un google...". Internetul îţi oferă rareori răspunsuri fără echivoc, dar îţi dă o idee despre dimensiunea problemei abordate, despre interesul (sau lipsa de interes) pe care o suscită, despre întrebările pe care le stârneşte. Moş Crăciun este, probabil, cel mai dezbătut personaj încă activ în folclor: în preajma sărbătorilor de iarnă pe toate forumurile apar discuţii în care lumea are întrebări pragmatice (ce cadouri să cumpăr?, de unde?, cât costă?), nostalgizează (cum a fost anul trecut?, cum era când eraţi mici?, care a fost cel mai frumos Crăciun?), îşi pune probleme de comportament (mai cred oare copiii în Moş?, e bine să creadă?, până la ce vârstă?) sau atinge teme mai complicate, fără a căuta propriu-zis un răspuns (există Moş Crăciun?). Prezenţa online a subiectului nu se limitează la forumuri, în jurul personajului Moş Crăciun şi a sărbătorii Crăciunului există o întreagă industrie, magazine de cadouri, felicitări, filme, muzică şi mult marketing. Din tot acest amalgam, întrebarea cea mai interesantă mi s-a părut "Cine este Moş Crăciun?"

Întrebarea asta, pusă pe stradă, va avea parte de un răspuns aproape unanim: Moş Crăciun are costum roşu şi barbă albă, aduce cadouri copiilor, este vesel şi bun, are o sanie cu reni şi cu ea aduce cadourile din Laponia, unde le fabrică ajutat de spiriduşi. Această imagine este preluată evident din cultura vestică, unde Moş Crăciun şi Sf. Nicolae sunt aceeaşi figură, şi este influenţată masiv de campaniile de publicitate ale Coca-Cola (care, de altfel, are pe site o pagină dedicată personajului Santa (1)). Poate chiar această evidenţă a împrumutului, a "aculturaţiei", este motivul naşterii atâtor dispute în jurul lui Moş Crăciun; există un sentiment de pierdere a contactului cu propria cultură. Sărbătoarea comercială, deşi subjugă şi obligă, produce şi un sentiment al revoltei, o nevoie de ordonare a valorilor. Chiar dacă gândim obiceiul cadourilor de Crăciun în termeni de "act de comunicare" (2), supus deci unui context (3), acţionând pe mai multe planuri (socio-economic, de comportare, sacral, ceremonial, artistic) şi având, prin urmare, multiple funcţii, conflictul dintre Moş Crăciun "al nostru" şi Moş Crăciun "al lor" nu este o simplă mutaţie funcţională, o inversare de importanţă între funcţia sacrală şi cea economică. Mi se pare mai plauzibilă ipoteza conflictului între două reprezentări culturale cu semnificaţii diferite: Moş Crăciun actual (incluzând şi exacerbarea lui comercială) şi Moş Crăciun din colinde (4).

O demonstraţie interesantă a unui astfel de conflict am găsit în Sora Soarelui (Mihai Coman, 1983). Pornind de la o imagine (5) a lui Crăciun stând la masă - aşezat în capătul mesei - cu divinităţile canonice (Dumnezeu, Sf. Petru sau Sf. Ion) şi afirmându-şi întâietatea ("Eu vă sunt mai mare / Mare de mărime / Şi de bătrâneţe"), Mihai Coman se întreabă în ce sistem de valori această întâietate temporală are importanţă. Universul mitologic este plasat în illo tempore, într-un timp sacral, omogen, nediferenţiat, care face inutilă "competiţia" temporală între două personaje aparţinând aceluiaşi sistem. Prin urmare această întâietate are sens dacă o vedem ca pe o dispută nu între personaje mitologice, ci între sisteme: Crăciun ţine de universul mitologic pre-creştin, iar poziţionarea lui în capătul mesei constituie o afirmare a legăturii românilor cu acesta, în ciuda influenţei creştine; o delimitare a influenţei creştine.

Moş Crăciun se dovedeşte a fi un personaj de origine tracă (6), zeitate cu evidente atribute solare (7). El este integrat cetei de colindători (8) - se scaldă împreună cu aceasta - şi, lucru esenţial, urcă la cer, unde se joacă cu luceferii şi stă la sfat cu luna (8). Această urcare şi coborâre este specifică zeilor "care fac şi desfac rosturile lumii, care se nasc şi mor periodic, odată cu ritmurile naturii. Bătrânul Crăciun urcă şi coboară, adică unifică pământul cu cerul, profanul cu sacrul.” (M. Coman, 1983, p. 19) Un portret "fizic" al lui Crăciun îl putem desprinde din (10) şi (11), unde acesta apare călare pe un cal galben - din nou, atribut solar - cu un veşmânt de divinitate cosmogonică, coborâtă printre muritori de anul nou, văzut ca moment în care lumea este din nou creată. Este Moş Crăciun bătrân? Versurile „Junii vin ca ei jucând / Tot jucând şi tot cântând / Dar cântecul ce şi-l cântă: / - Aseară fusei bătrân / Astăzi viaţă-am întinerit.” (C. Mohanu, 1975, p. 22) ne fac să înţelegem că Moş Crăciun ţine de o magie a vitalităţii, de rodire a întregii naturi. „Cred că putem identifica aici un complex mitic deosebit de vechi, în care zeul-soare, însoţit de acoliţii săi (în plan simbolic, eroii solari – în plan ritual, ceata de colindători), se scoboară în momentele de cumpănă ale naturii, pentru a reînnoda firul vitalităţii cosmice, pentru a reînnoi energiile epuizate ale firii, pentru a garanta oamenilor sănătatea, belşugul şi bunăstarea lor.” (M. Coman, 1983, p. 24) Ceata de colindători, după ce îl aduce pe Crăciun (Dumnezeu) şi îl "oferă" gospodarilor (12) care îl aşteaptă şi stau cu el la masă "după legea lui Crăciun" (13), va urca şi-l va conduce la poarta lumii de dincolo, făcând astfel un ciclu complet: „Să-mi aducă cai de-ai buni / Cai de-ai buni, jugani de-ai galbeni / Să-mi petrec pe Dumnezeu / Pân la poarta raiului / În vecia veacului.” (C. Mohanu, 1975, p.93)

Moş Crăciun ne apare deci ca o divinitate solară, junele de excepţie, prototipul colindătorilor, fertilizatorul întregii naturi (14). Legătura lui cu Moşul care intră în casă pe horn şi lasă daruri copiilor pare la fel de (ne)verosimilă ca legătura lui cu renii zburători din Laponia. Totuşi suprapunerea s-a produs - e drept, pe distanţe de timp foarte mari. Nu este rostul acestei lucrări să fac "pronosticuri mitologice", dar eu nu l-aş ignora pe Santa Claus.

Note

(1) http://www.thecoca-colacompany.com/heritage/cokelore_santa.html

(2) „ […] putem socoti că orice fapt de cultură, deci şi orice obicei, este un act de comunicare. Este un mesaj care presupune un act de codare şi un act de decodare în virtutea unui cod cunoscut deopotrivă de emiţători şi de receptori. Ca act de comunicare el se deosebeşte totuşi de comunicarea prin limbă, de comunicarea lingvistică curentă, prin faptul că foloseşte şi alte limbaje – muzical, coreografic, gestic, mimic -, sau limbaje specializate ca cel al miturilor, riturilor, ceremonialelor, obiceiurilor, modurilor de comportare, bunei cuviinţe.” (M. Pop, 1999, p.14)

(3) „[…] actul nu are o existenţă de sine stătătoare, nu pluteşte în vid, ci este în mod inevitabil inclus într-un context oarecare (în realitatea istorică). […] Actul este semnul unui conţinut. Un semn cu semnificaţie proprie ce poate fi descifrată prin analiză structurală şi raportări semiotice.” (M. Pop, 1999, p.15)

(4) "Înfăţişarea bătrânului Crăciun este mitică. El poartă "veşmânt mohorât" (mohorât = purpuriu), culoare socotită şi azi, în unele locuri, proprie numai solemnităţilor deosebite. Veşmântul amplu cuprinde întreg pământul, probabil pentru a înfăţişa simbolic puterea gospodarului. Stelele care lucesc la mâneci, luceferii dintre umeri, soarele de pe piept şi luna din spate sunt semne ale frumuseţii şi bărbăţiei care apar şi în alte colinde. Ele ne amintesc de mantiile de mare solemnitate ale împăraţilor bizantini şi nu par a fi nişte imagini gratuite. Bătrânul Crăciun apare, ca şi în alte colinde înfăţisând pe gospodarul satului patriarhal, în toată splendoarea cerută de un cântec de urare, menit să sublinieze solemnitatea sărbătorii. Imaginea lui este, poate, singura imagine pe care folclorul versificat a păstrat-o despre eroul creator de cultură, prezenţa lui atât ca personaj, cât şi ca nume este străveche, precreştină. Etimologia numelui se cere revizuită acum când ştim că la albanezi kraciun se numeşte butucul care se pune în vatră pentru a trece focul din anul vechi în anul cel nou. Cuvântul este de substrat şi el denumeşte nu numai sărbătoarea, ci şi eroul principal al ritului colindatului." ( M. Pop, 1999, p. 56 - 57)

(5) „Sus la cap de masă / Scaun zugrăvit / Şi-n jerjel suit. / Pe el cine-mi şade? / Bătrânul Crăciun / Şade şi meseşte / Din pahar numeşte / Din gură grăieşte: / - Eu vă sunt mai mare / Mare de mărime / Şi de bătrâneţe.” (C. Brăiloiu şi colab. 1978, p. 136)

(6) „Gheorghe Muşu a demonstrat, într-o manieră care elimină orice îndoială, originile tracice ale acestui personaj, probabil o străveche divinitate locală, legată de sărbătorile schimbării crugului anual, al trecerii de la un ciclu calendaristic la altul. „... Cuvântul „crăciun” avea la noi, iar la aromâni are încă, legătură directă cu focul care alimentează soarele pe cale de stingere acuma ( la solstiţiul de iarnă – n.n.), deoarece el exprimă chiar acest sens: „butucii aprinşi solemn la această dată”. (Gh. Muşu, 1973, p.53)” (M. Coman, 1983, p.16)

(7) „Încă până nu demult exista credinţa că „în noaptea de Crăciun nu trebuia să se stingă focul. Se pune în noaptea de Crăciun un buştean pe foc, numindu-se buşteanul Crăciunului.” (Ad. Fochi, 1976, p.36)”

(8) „Dar în pârâu cine se scaldă / Scaldă-s bătrânul Crăciun. / Se scălda şi se-mbăia / În veşmânt alb se primenea / Şi pe scară se urca / Cu luceafărul jucând / Ci luna mogoroşind. / Iar veşmântul strălucea / Strălucea ca lumina / Mai de-arând cu dumnelui / Se scăldau şi dalbi junei / Se scăldau, se îmbăiau / Veşmânt alb se primeneau.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p. 135)

(9) „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători / Printre ei şi moş Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeţi / Ieşiţi afară şi-l vedeţi: / Frumos mi-este-mpodobit / C-un veşmânt nemohorât / Larg mi-e-ntins peste pământ; / Jur prejurul trupului / Scris cerul cu stele / Şi câmpul cu florile / Cam din spate şi din piept / Scrisă-i luna cu soarele / Cam pe-ai lui doi umeri / Joacă doi luceferi.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p.5)

(10) „Şi mă uit din deal în vale / Şi-mi văd soare când răsare / Dar nu-i soare când răsare / Şi mi-i moş Crăciun călare. / Dar ce fel de cal îmi are? / Ia, un cal cam gălbior.” (I. Diaconu, 1969, vol. II, p. 406)

(11) „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători / Printre ei şi moş Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeţi / Ieşiţi afară şi-l vedeţi: / Frumos mi-este-mpodobit / C-un veşmânt nemohorât / Larg mi-e-ntins peste pământ; / Jur prejurul trupului / Scris cerul cu stele / Şi câmpul cu florile / Cam din spate şi din piept / Scrisă-i luna cu soarele / Cam pe-ai lui doi umeri / Joacă doi luceferi.” (C. Brăiloiu şi colab., 1978, p.5)

(12) „Formula „nu vine cine vine”, „nu vine cine pare”, este de esenţă magică; ea provoacă prin incantaţie apariţia lui Dumnezeu. Acesta era coborât din cer (sau de unde era) şi adus în sat cu ajutorul colindelor.” (T. Herseni, 1977, p.262) „Ne găsim în faţa unui schimb de daruri foarte precizat: junii aduceau pe Dumnezeu cu ei, prin casele oamenilor, şi-i cinsteau, din partea lor, cu o „colindă”, iar gazdele le dădeau în schimb produsele simbolice ale gospodăriei ţărăneşti (agricole): colac şi carne, iar mai târziu şi bani. Urma oraţia, care era o speranţă şi o certitudine interioară a credinciosului pentru belşugul anului ce începea.” (idem, p. 259) „Înţelegem acum şi legătura dintre Dumnezeu, brad, cerb (tertior), bour, şoim, boriţă, turcă şi cetele de feciori: toţi, absolut toţi, în frunte cu Dumnezeu, erau juni, capabili de a fecunda în chip real. Era aici, cum am remarcat, o adevărată magie a vitalităţii.” (idem, p.267)

(13) „Ci mi-aştept pe Dumnezeu / Ca să cine el cu mine / Cum e legea lui Crăciun / Lui Crăciun celui bătrân. / C-aşa mult nu va şedea / Mâine-n prânz s-o ridice / Pleacă-n codru să rodească / Lasă-n casă sănătate / Şi prin curte bogătate / Şi mai lasă rodu-n codru / Rodu-n codru, flori în câmp.” (C. Mohanu, 1975, p.24)

(14) „Bătrânul Crăciun poate fi considerat acum, la momentul unei sumare sinteze, ca o fascinantă chintesenţă mitologică: divinitate de origine şi cu funcţii solare incontestabile, el este junele de excepţie, prototipul colindătorilor (totul, în colinde, se face „după legea lui Crăciun”), fertilizatorul şi fecundatorul întregii naturi. Toate aceste atribute, în sine, definesc liniile de forţă ale unei străvechi zeităţi autohtone, păstrată prin veacuri, în patrimoniul cultural al poporului nostru.” (M. Coman, 1983, p.25-26)

Bibliografie

Coman, Mihai - Sora Soarelui, Editura Albatros, Bucureşti, 1983

Pop, Mihai – Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999, prima ediţie apărută la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976

Brăiloiu, Constantin – Folclor din Dobrogea, Bucureşti, Minerva, 1978

Mohanu, Constantin – Fântâna dorului (poezii populare din Ţara Loviştei), Bucureşti, Minerva, 1975

Herseni, Traian – Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Dacia, 1977

Fochi, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Minerva, 1976

Diaconu, Ion – Ţinutul Vrancei, Bucureşti, EPL, 1969

Muşu, Gheorghe – Din istoria formelor de cultură arhaică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1971

Reprezentări fabuloase în mitologia poporului român

2009-05-21T23:39:00.003+03:00

Pentru a face o ordonare pe axa angelic-demonic a personajelor mitologice din cultura populară românească ar trebui mai întâi să ne oprim asupra noţiunilor de mit, de angelic şi demonic. Conceptul de mit are astăzi un sens aproape neprecizat, atât de larg încât aproape că ajunge să nu mai desemneze nimic clar. În Mitos şi Epos (1) Mihai Coman, în debutul definirii conceptului actual, spune chiar "noi nu ştim prea bine nici ce desemnează mitul şi nici ce înseamnă noţiunea de mit. Cu alte cuvinte: nu posedăm nici valorile conceptului, nici semnificaţiile termenului şi nici sensurile cuvântului.” (op. cit., p. 33) Chiar şi termenul grecesc mythos parcurge o seamă de semnificaţii, de la vorbire, „o suită de cuvinte care au sens; cuvântare, discurs, conţinut al cuvintelor, părere, intenţie, vorbire, gândire, povestire” (P. Chantraine în op. cit., p. 33), la conversaţie, digresiune, poveste, alegorie, simbol, discurs elaborat. În lumea filozofiei mythos intră în conflict cu logos, rostirea prin poveste se opune discursului pornit din raţiune. Astfel că mythos ajunge să semnifice povestea prin excelenţă mincinoasă. Cultura europeană a preluat cuvântul mit la capătul traseului său grecesc, cu sensul de poveste inventată, cu personaje imaginare, cu un sens profund alegoric şi care trebuie interpretat. Cuvântul cunoaşte un nou destin după epoca marilor descoperiri geografice, când intră în vocabularul etnografilor. Asta duce la o nouă lărgire de sens, deoarece „antropologii consideră drept mituri cam toate textele „sacre” pe care le întâlnesc la o civilizaţie dată, fără a fi preocupaţi de delimitarea acestora de celelalte categorii ale naraţiunii (legendă, basme, povestiri şi chiar epopei ori balade).” (op. cit., p. 34) Mihai Coman propune o definiţie operaţională, de lucru, care face conceptul de mit mai suplu, mai adaptabil: „Nu putem vorbi de întrebarea platonică: ce este mitul? Căci o asemenea întrebare ar implica existenţa unei entităţi ideale, care ar fi, cu adevărat, mitul, dar la care privirea noastră de muritori nu ar avea niciodată acces. Întrebarea corectă este: la ce fenomen concret ne referim atunci când utilizăm termenul de mit”? (J. Fontenrose, 1971, în op. cit., p. 60) Definiţia mitului se poate deci da sub forma unor întrebări mai simple şi mai directe, precum "unde şi sub ce formă apare mitul?", "cum se manifestă?", "cum se transmite?", "ce funcţii are?", "ce valori i se atribuie?"; cu alte cuvinte, o interogare asupra proprietăţilor mitului, dintr-un punct de vedere particular, până a se ajunge la sisteme globalizatoare şi integratoare.

Deşi definiţia de mai sus pare să simplifice lucrurile, cercetătorul va întâmpina în continuare dificultăţi majore. Acestea apar din cauză că mitologia este un sistem - nici măcar unul static, ci unul care evoluează - şi, poate lucrul cel mai dificil, între cercetător şi obiectul cercetării lui există o diferenţă de coduri culturale şi de limbaje. Diferenţa între insider şi outsider este făcută foarte clar în fragmentul următor: „E drept, băştinaşii nu ne pot explica mitul, dar acest lucru se datorează nu unei deficienţe din gândirea lor, ci unei deficienţe din gândirea noastră, din felul în care noi organizăm şi conducem dialogul nostru cu lumea culturii arhaice. Într-adevăr, noi cerem „inside”-rilor să interpreteze mitul prin concepte şi idei abstracte, adică printr-un limbaj al cunoaşterii străin lor şi tipic pentru modul nostru de a gândi şi analiza lumea. Indiferenţa lor pentru exegeza teoretică, pentru traducerea mitului în concepte, nu înseamnă deci că ei nu înţeleg sau nu interpretează mitul; ea înseamnă doar că ei folosesc un cod şi o tehnică de înţelegere diferită de cele ale savantului european.” (op. cit., p. 73)

Lucrurile nu sunt totuşi atât de lipsite de speranţă pe cât pare că le-am prezentat. Mitologia unui popor, deşi funcţionează ca un sistem de coduri culturale, de simboluri interconectate, eventual cu semnificaţii diferinte în contexte diferite, admite totuşi taxonomii, ordonări pe anumite criterii. În Mitologie populară românească (2) Mihai Coman împarte reprezentările mitice ale culturii româneşti, după natura lor, în: animale domestice (boul, vaca, porcul, calul etc.), animale între casă şi natură (ariciul, broasca, şarpele casei etc.), animale sălbatice (vulpea, lupul, cerbul, ursul etc.), insecte şi păsări, plante (busuioc, trandafir, floarea-soarelui etc.), stihii (vântul, curcubeul etc.) şi apoi reprezentări fabuloase (ielele, joimăriţa, zmeii). Anterior, Tudor Pamfile, în Mitologia poporului român (3), cartea VI. Duşmani şi prieteni ai omului, reeditare după (4), operează cu cinci "despărţiri". În cele ce urmează voi face o parcurgere succintă a acestei catalogări, aşa cum apare ea în cartea lui Tudor Pamfile.

Despărţirea I: Soarta, ajutor, noroc

Ursitoarele sunt reprezentate ca trei, şapte sau nouă femei care influenţează sau chiar decid soarta noilor născuţi. Pentru primirea lor se fac anumite pregătiri: "se aşează trei talere cu grâu fiert, trei pahare cu apă, trei cu untdelemn, câţiva bani, iar moaşa zice cântecul Ursitelor, ca să le îmbuneze." (T. Pamfile, vol. II, p. 89)

Îngerii sunt reprezentaţi ca având corp omenesc, dar cu aripi. Doar arareori se pot vedea. Fiecare om are îngerul său: "După botez, Îngerul se apropie statornic de copil şi, obişnuit, nu se mai desparte de dânsul până la moarte. El stă de-a dreapta omului, sau pe umărul lui cel drept, în timp ce Diavolul s-aşează în partea stângă a omului, sau pe umărul lui cel stâng. Îngerul îl păzeşte, îi arată drumul cel bun, îl îndeamnă la bine, iară Dracul, la păcate şi la rău. Îngerul scrie faptele bune ce le face omul, iară Dracul, faptele cele rele. [...] Şi Îngerul, şi Diavolul ştiu ursita omului şi de aceea prevestesc pe om: bate ochiul, mâna şi aletele." Pentru ajutorul primit de la Înger, omul este dator să se roage. (op. cit., p. 103)

Norocul, care nu are o reprezentare fizică, se naşte odată cu omul într-o "lume a Noroacelor" şi trăieşte atâta vreme cât trăieşte şi omul. Dacă "omul ştie cum să-l poarte", Norocul este asemenea Îngerului, umblă peste tot cu omul. Pentru a-l păstra, există o serie de reguli: "Să nu te duci mâncând la apă, că-ţi mănânci norocul. [...] Să nu mânânci la gura hornului, că-ţi mănânci Norocul. Să nu te uiţi în oglindă când mănânci, că-ţi fuge Norocul. [...] Prin Transilvania, ca să nu plece Norocul de la casa unui răposat, i se taie câteva fire de păr din cap, înainte de înmormântare." (op. cit., p. 131)

Strâns legat de noroc este şarpele casei, care "are înfăţişarea unui şarpe obişnuit, dar culoarea solzilor săi este albă, albicioasă sau alb-galbenă, din pricină că trăieşte numai la umbră. [...] Prin Transilvania se spune că norocul unei case atârnă în întregime de acest şarpe, a cărui ucidere se socoteşte ca o nelegiuire." (op. cit., p. 133-134)

Zânele bune au înfăţişarea a două sau trei fete care ies în calea oamenilor şi-i ajută. "Prin unele părţi din Oltenia se cinstesc Cele trei fecioare sfinte. Miercuri seara şi joi dimineaţa din Săptămâna Patimilor, se fac focuri prin curţi cu lemne de jugastru, alun şi corn." Lângă foc se pun tămâie, apă, pâine şi trei scaune. Focurile "sunt făcute de copii până în 15 ani, ca fiind curaţi" (op. cit., p. 135)

Spiriduşul este de asemenea aducător de Noroc, deşi este "un drăcuşor". Un Spiriduş se poate obţine dintr-un ou "părăsit", clocit la subraţ vreme de nouă zile. Spiriduşii se pot vinde. Prin Bucovina se crede că, deşi Spiriduşul aduce celui care-l are "averea de pe lume", după moarte îi ia sufletul.

Duşmanul Norocului este Piaza rea, care poate avea înfăţişare de şarpe, câine, pisică neagră, găină care "cântă cocoşeşte" sau chiar de om însemnat: spân, cu părul roşu, ciung, olog, pocit. Omul însemnat are puterea de a deochia.

Despărţirea a II-a: Munca

Joimăriţa, văzută ca o femeie bătrână şi foarte urâtă, pedepseşte în noaptea de Joi-Mari fetele şi femeile leneşe. Oamenii se apără de ea dând uşile cu usturoi şi ţinându-le încuiate. Pentru a se îndemna la muncă, femeile au următoarele versuri: "Curăţiţi, mamă, casele / Şi spălaţi cămăşile / Că vin Joimăriţele / Cu custurile / Şi suliţele!" (op. cit., p. 151) Prin Oltenia există cete de colindători de Joi-Mari, care primesc ouă simbolizând faptul că toată munca a fost făcută, ba chiar femeia a avut timp să încondeieze ouă pentru Paşti.

Un rost similar îl are Marţi-Seara sau Marţolea, care "este o babă răutăcioasă care umblă marţi seara, spre miercuri, deci, lucru care face să se mai cheme şi Sf. Miercuri, - pe la casele gospodarilor, spre a pedepsi pe gospodinele pe care le găseşte lucrând." (op. cit., p. 153) La fel, "Sf. Vineri, după credinţile populare româneşti, este o vădană slabă, rea şi năpăstoasă, care nu îngăduie gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le." (op. cit., p. 158)

Despărţirea a III-a: Pământul şi văzduhul

Strigoiul este "un duh rău, întrupat în om viu, «în carne şi oase», sau numai întrupat, adică în Strigoiul viu şi Strigoiul sculat din mormânt." (op. cit., p. 166) Modurile în care se naşte strigoiul sunt multiple şi pot fi citite şi ca un cod de comportament: "Strigoiul se naşte ca orşice copil; însă el se cunoaşte că are pe cap o chitie, tichie, căiţă, perdea, sau pe corp o cămaşă sau căciulă de piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată cu bale diavoleşti, sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capul gol. [...] Prin judeţul Teleorman, copilului care se naşte strigoi, - cu capul şi faţa îmbrobodită cu o pieliţă, - i se rupe îndată acea pieliţă, ca să n-o înghită şi să rămână strigoi învrăjbit." (op. cit., p. 167) "Strigoii se mai fac şi din copii născuţi din rude, - fraţi şi veri primari." ( op.cit., p. 167) "Se fac din copiii întorşi de la ţâţă, adică din aceia care, fiind odată înţărcaţi, au fost puşi din nou la piept ca să sugă. [...] Se fac din cei ce jură strâmb. Din sufletele rele şi vrăjmaşe, fie vite, fie oameni. Din babele care au de-a face cu Diavolul." (op. cit., p. 168) "Bolnavii, dacă sunt nepăziţi pe timpul zăcerii, dacă a trecut peste dânşii vreo pisică, se vor preface în strigoi. Tot astfel se va întâmpla şi cu morţii nepăziţi, peste care sar mâţele, cânii, găinile sau orice altă pasăre, şoarecii sau orice altă vieţuitoare. [...] Pentru aceasta, morţii, atâta vreme cât stau în casă, se păzesc. [...] Ducerea mortului la groapă trebuie să se facă iarăşi cu băgare de seamă, ca să nu treacă pe sub dricul sau droaga mortului un câne, căci de se întâmplă una ca asta, mortul se face strigoi. Strigoii se mai fac şi din morţii «care n-au fost bine citiţi, - bine prohodiţi, - de popi». La groapă să nu i se dea de pomană mortului un cocoş, că se face strigoi." (op. cit., p. 170-171) La fel ca modul în care apare un strigoi, semnele după care este cunoscut şi modalităţile de apărare împotriva lui sunt foarte diverse. Legat de strigoi putem pomeni şi credinţa în Sufletele morţilor, care, înainte de a li se deschide porţile iadului sau raiului, petrec o scurtă perioadă - şase săptămâni sau patruzeci de zile - de viaţă pământească, fie arătându-se în vis celor vii sau venind pe la casele unde au trăit în formă de fluturi. "Uneori, de aceste vise sunt vinovaţi şi cei vii, care se gândesc necurmat la dânşii. Pentru aceasta, - ca să-i uite, - după ce mortul se scoate din casă, să privească de trei ori pe fereastră." (op. cit., p. 216)

Crâsnicul "este un drăcuşor născut din alipirea unei femei cu Diavolul." Are înfăţişarea unui purcel care, după naştere, "se va repezi la cei din casă, - neamuri mai ales, - îi va muşca şi-i va ucide apoi, şi în urmă va căuta să se adăpostească unde a fost zămislit. Pentru aceasta, moaşa va avea grijă să-l înfăşoare într-un ţol, îndată după naştere, şi apoi să cheme neamurile şi să-l ucidă cu ciomegele." (op. cit., p. 218)

Muma Pădurii este văzută ca o femeie bătrână şi foarte urâtă, deşi poate lua orice înfăţişare. Ea "caută să ucidă şi să sperie pe oameni, pricinuindu-le boli de spaimă. Spre acest scop ea iese înaintea oamenilor prin pădure, iar noaptea îi poate întâmpina oriunde. Împotriva ei, omul se poate apăra făcându-şi semnul Sfintei Cruci." (op. cit., . 220) Există şi o fiinţă similară bărbătească, Moşul Codrului.

Samca este o femeie cu păr lung până la călcâie, cu ochi roşii ca de foc şi cu privire sălbatică, cu mâini şi corp schimonosite. Ea "chinuie femeile mai ales în ceasul naşterii, omorându-le câteodată. Pe copii de curând născuţi, - dacă n-au murit atunci când chinuiau pe mamele lor, - îi omoară sau le dă, după trudă, boala numită samcă, rău, spasmă sau răutatea copiilor." (op. cit., p. 238)

Zmeul sau Zburătorul este "un spirit răufăcător care, având înfăţişarea de balaur într-aripat, cea de şarpe, «aşa ca crocodilul» sau cea de pară sau sul de foc, scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri şi chinuie nevestele însărcinate sau neînsărcinate, cum şi pe fetele mari, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frământare, nenumărate vânătăi pe corp, cum şi o mare oboseală." (op. cit., p. 242)

Stafia este sufletul unui mort care rămâne în locul unde a murit, ca un fel de păzitor al acestuia. În legătură cu Stafia există credinţa că, pentru ca o zidire să fie trainică, trebuie zidit un om la temelie sau "furată umbra" cuiva. "De obicei se ia măsura unui om al cărui nume este Oprea sau Stan sau a unei femei care se cheamă Stana, căci Oprea "opreşte [duhurile rele de a se apropia de casă]" iar de frica lui Stan sau [a] Stanii, "stă" [duhul rău la depărtare]. Cel ce i s-a luat umbra, moare după 6 săptămâni sau 40 de zile." (op. cit., p.249)

Brehnele sunt duhuri ce trăiesc prin păduri şi sperie "mai ales pe drumeţii proşti şi fricoşi. În afară de spaimă, ele nu mai produc călătorului nici o vătămare." (op. cit., p. 253)

Ielele, cunoscute sub foarte multe denumiri din cauza unei credinţe populare care spune că nu trebuie chemate după numele adevărat (avem astfel Nemilostive, Iude, Drăgaice, Vâlve, Nagode, Irodiţe ş.a.), sunt văzute fie ca nişte babe urâte, fie ca nişte fecioare frumoase. "Când voiesc să pedepsească pe vreun om, Ielele îl dezmiardă prin cântece, îl adoarme cu visuri plăcute, în urmă joacă de trei ori hora împrejurul lui, blăsămându-l fiecare, ori limba să i se lege, ori din minte să-şi sară, ori să nu-şi mai dea peste leac. De cele mai multe ori îi ia mâinile, picioarele ori îi strâmbă faţa." (op. cit., p. 255)

Ceasurile Rele sunt duhuri de noapte, care umblă prin văzduh şi pocesc pe cei ce le ies în cale.

Pocita este "o urâţenie de nespus" care îi face pe copii să plângă şi câteodată le strâmbă gura.

Halele sunt duhuri care provoacă epilepsia.

Bâja, Bâca, Cau, Didiul, Baul, Baubaul ş.a. sunt fiinţe nevăzute care îngrozesc copiii la chemarea părinţilor, care exprimă cu ajutorul lor interdicţii.

Pâca este zeitatea tutunului. În Oltenia este văzută ca "o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca râşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat" ( op. cit., p. 268)

Despărţirea a IV-a: Apa

Apele sunt populate cu fiinţe precum Dracul, sau Cel-din-Baltă, care îneacă pe cei care îi cad la îndemână, sau Ştima apei, care cere "cap de om" o dată pe săptămână şi, dacă nu primeşte, cresc apele şi se varsă pe câmpii până primeşte câte capete îi trebuie. Tot în apă stau şi Înecaţii, sufletele celor înecaţi. Iuda sau Vidra este un spirit ce trăieşte în Dunăre, în lacuri sau în mare, şi poate ajuta sau primejdui pescarii. Sirenele, numite şi Faraoni, sunt femei-peşti care câtă şi ademenesc corăbierii, care adorm, cad în apă şi se îneacă. Oamenii de apă sunt oameni "ca şi noi", dar care nu pot vorbi. Când văd pământeni fug şi se ascund în tufişul bălţilor. Sorbul este o altă vietate care trăieşte în ape şi îneacă oamenii. Balaurii sunt de apă, de uscat - dar locuiesc în văi adânci şi umede - sau de văzduh, având legătură cu ploile.

Despărţirea a V-a: Boala, moartea

Dacă într-un sat sunt multe boli molipsitoare, se crede că în acel sat umblă Sfânta sau Sfintele, care nu pleacă până când femeile nu fac pomană în Sâmbăta Morţilor.

Ciuma este văzută tot ca o femeie bărână şi urâtă, care aduce boala cu acelaşi nume. Când într-o casă mor toţi de Ciumă, pentru a o alunga, "vecinii de la nouă case din apropiere să sară cu mic, cu mare, să ia o găină neagră sau un cocoş negru cu ei, şi să se urce cârd p-un deal, unde vor face nouă vetre şi cu nouă focuri. Apoi să ocolească vetrele de nouă ori, unul având găina tot în mână." (op. cit., p.315)

Holera este o femeie urâtă şi bătrână cu o secere în mână. Pentru a scăpa de ea femeile ţes din cânepă o "cămaşă de izbândă" prin care trec apoi toţi copiii, bărbaţii şi femeile.

Moartea este "duhul nevăzut care ia sufletul omului în "ceasul morţii", când îi este scris omului bătrân ori tânăr, bogat ori sărac, mulţumit ori nemulţumit în viaţă, ca să-şi ia rămas bun de la această lume trecătoare şi să meargă, pe "lumea cealaltă", după voia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă numai atunci când curmarea vieţii n-o face Ciuma sau Holera singurele boli pe care, mai ales, poporul le personifică." (op. cit., p. 320)

În mai toate descrierile de mai sus se poate observa că fiinţele mitologice acţionează şi interacţionează cu omul în cele mai diverse moduri, generând atât norme sociale cât şi comportamente economice sau ritualice. Atfel mitologia se constituie într-un sistem de reprezentare a lumii, coerent cu sine, deşi în interacţiune cu alte sisteme. În (3) Tudor Pamfile prezintă succint şi credinţe similare ale altor popoare, care au influenţat sau au fost influenţate de credinţele din mitologia românească. Caracterul de sistem al mitologiei este subliniat şi de Mihai Coman, care spune că "Cercetările de antropologie culturală au arătat că mitologia are rolul unui sistem integrator, al unui limbaj în care şi prin care toate semnele şi microsistemele unei culturi sunt puse în relaţie, sunt asamblate într-un vast model epistemologic." ( Mitologia populară românească, p. IX) sau "„[…] sensul oricărei naraţiuni este cuprins în ansamblul tuturor celorlalte naraţiuni (poate, şi mai exact ar fi să spunem, în ansamblul întregii culturi). A interpreta un mit înseamnă a trimite la un mit şi apoi la alt mit, până ce termenii ajung să se dubleze, să se lumineze şi să-şi proiecteze sensurile unul către celălalt.” (Mitos şi epos, p. 75)

Ajuns la final nu pot spune că pot trasa o linie de demarcaţie clară între un tip de fiinţe şi un altul, cel puţin nu pe o axă angelic - demonic. Există, pe lângă personajele poziţionate extrem de clar de o parte a axei (precum Dumnezeu şi Îngerii de partea binelui sau Diavolul de partea răului) şi destule personaje oscilatorii, ambivalente. Cel mai adesea cu răul se poate negocia, poate fi "păcălit", există "reţete", remedii, ritualuri, bune practici, la fel cum binele poate fi rugat, invocat, chiar produs. Dificultatea acestei delimitări îmi pare că vine din faptul că nu există o filiaţie de la Dumnezeu spre creaturile bune şi de la Diavol spre cele rele; Dumnezeu şi Diavolul sunt personaje printre altele, de un rang mai ridicat, dar totuşi personaje. Din mulţimea figurilor mitologice unele rămân să nu fie considerate bune sau rele în mod absolut, ci doar într-un context dat. Ca în lumea reală, s-ar zice...

Bibliografie

(1) COMAN, Mihai, Mitos şi epos, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985

(2) COMAN, Mihai, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986

(3) PAMFILE, Tudor, Mitologia poporului român, editia a II-a, vol. II, Ed. Vestala, Bucureşti, 2008

(4) PAMFILE, Tudor, Duşmani şi prieteni ai omului, Ed. Cultura Naţională Socec, Bucureşti, 1916

Grăbita

2009-02-07T02:15:00.003+02:00

„Câmpul” era un maidan, o pârloagă, o bucată de pământ născută fără destinaţie între patru blocuri din Constanţa anilor ‘80. Eu stăteam pe Dreptăţii, la blocul Q. Prietenul meu Mircea, coleg de şcoală în clasa a III-a, stătea pe Solidarităţii, la N. Din bucătărie de la mine, ca să văd blocul lui Mircea, mă uitam peste Câmp. Era de forma unui teren de tenis, doar că mai mare. Putea să fie stadion, dar trebuia să mai crească... În ziua de azi ar fi fost parcarea ideală, dar pe atunci muncitorii n-aveau maşini, pe stradă abia dacă erau două Wartburg şi-o Dacie o mie o sută.

Primăria nu părea să dea terenului o destinaţie anume. Nimeni nu venea să-l are, să pună iarbă, să pună leagăne sau bănci. Gospodarii din blocuri l-ar fi folosit, dar nu ştiau cum să-l împartă. Fiecare îşi făcuse o mică grădină în spatele blocului, pentru un fir de ceapă şi-o roşie, dar Câmpul părea al tuturor şi-al nimănui. Când l-am apucat eu era plin de bălării şi de gunoaie.

În fiecare primăvară printre blocuri apărea un bărbat slab, mic de statură şi cu un nas mare; noi, copiii, îl botezasem TipiTip. Spunea că e antrenor de fotbal şi caută băieţi care să-l ajute la curăţatul Câmpului. După ce el şi voluntarii pe care-i găsea adunau toate pungile, piguleau toate buruienile şi măturau toate gunoaiele se apucau să „traseze terenul”: desenau cu praf de cretă un chenar dreptunghiular, două careuri mici, două careuri mari, centrul terenului şi punctele de 11 metri şi apoi începeau să joace fotbal. În fiecare primăvară TipiTip spunea că mai are „uite atât” şi convinge Primăria să-i dea oficial terenul, pentru a-l face un stadion de antrenament. Nu un stadion adevărat – Câmpul era prea mic pentru asta - dar măcar să-i pună bănci, cabine şi gard. Nu se întâmpla niciodată.

Imediat ce dădea toamna, Câmpul se acoperea din nou de gunoaie. N-am stat niciodată să observ cine era primul om care vărsa găleata alături de tomberoanele mari, din tablă, aduse de Primărie. Dar după primul venea al doilea, apoi al treilea şi, curând, trebuia să te caţeri pe gunoaie pentru a ajunge la tomberon. Nimeni nu se urca pe ele.
Într-o iarnă la gunoaie a apărut o femeie. S-a stabilit acolo, aşa, pur şi simplu. S-a pus lângă tomberon, a adunat o mână de hârtii şi le-a aprins. În curând focul ardea destul de zdravăn, cu un fum negru şi înecăcios. Femeia şi-a făcut apoi un pat din cartoane. S-a întins pe el şi s-a învelit cu o pătură, pe care cine ştie de unde o adusese. Oamenii n-au băgat-o în seamă. Poate pentru că era stranie – mie unul aşa mi se părea! – dar mai degrabă pentru că le era frică de autorităţi. Ce era mai corect să facă: să o gonească, să îi dea de mâncare? A cui era răspunderea pentru ea? Mai bine ne facem că nu există...

Primii care au băgat-o în seamă au fost câinii Câmpului. Gunoaiele erau teritoriul lor şi femeia îl încălcase. Au atacat-o în haită, dar fără succes: femeia a răspuns cu bolovani şi cu lovituri de picior. Îşi găsise şi un toiag pe care îl arunca după ei. Ţipa cu o voce guturală, ciudată, cam aşa cum strigă un mut. După o vreme câinii au lăsat-o în pace; nu o plăceau, dar învăţaseră să stea departe de ea.

După câini au venit copiii. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să-i găsească un nume. I-au spus Grăbita, pentru că îi tremurau mâinile foarte tare. Toiagul cu care se ajuta la mers bâţâia teribil, aşa că, deşi mergea încet, dădea impresia unei fugi, unei grabe ridicole. Porecla nu i-a plăcut Grăbitei. Când se auzea strigată aşa începea să înjure. Uneori fugărea copiii. Alteori ei i se strecurau în spate, ţipau „Grăbita!” şi o luau la fugă. Aş putea jura că am văzut o scenă cu Grăbita înconjurată de copii, rotindu-se în mijlocul lor repede-repede şi lovindu-i cu toiagul, dar probabil că nu s-a întâmplat. Hârjoneala dintre ea şi copii e însă adevărată, la fel de adevărat cum e că-i înjura pe cât de tare putea. Înjurătura ei favorită era legată de propriul sex. Se prinsese că până si prezumţia unei sexualităţi în cazul ei oripila – doar era urâtă, bătrână, murdară. Printre copii a început să circule o legendă: dacă te iei de Grăbita multă vreme, vezi că se dezbracă. Lucrul înspăimânta şi fascina un întreg cartier de băieţi de zece ani. După o vreme toţi jurau că au văzut-o goală pe Grăbita şi toţi fugeau din calea ei când se nimereau prin zona Câmpului.

A trecut o lună, au trecut două. Grăbita era acum de-a cartierului, era „nebuna de la gunoaie”. Privirea ei fixă, părul ei vâlvoi, zdrenţele cu care se îmbrăca, vocea răguşită, ţipătul de mut, toiagul pe care-l agita întruna nu mai mirau pe nimeni. Câteva femei sensibile îi duceau de mâncare, deşi ea nu le mulţumea – putea foarte bine să mănânce din gunoaie. S-ar zice că nu mai speria pe nimeni, cu o excepţie: mie îmi era frică. Nu înţelegeam cum poţi dormi pe cartoane, nu pricepeam cum poţi să mănânci din gunoi, mă înspăimânta locuitul pe Câmp. Locul ăla plin de câini era destul de înfricoşător de unul singur, nu mai avea nevoie de o nebună lângă tomberoane...

Chiar dacă îmi era frică, traversam deseori maidanul – era drumul cel mai scurt până la alimentara de lângă blocul lui Mircea şi înapoi. Cu fiecare pas îmi spuneam „nu mă vede, nu mă latră, nu mi-e frică. Încă puţin şi ajung. Hai, că-s deja acasă...” Într-o zi, întorcându-mă de la pâine, un câine m-a atacat. Am luat-o la fugă, cu el pe urmele mele. I s-au alăturat şi alţii, în curând erau o întreagă haită. Lătrau, atraşi de fuga şi de ţipetele mele. Atunci, dintre gunoaie, a ieşit Grăbita. Mai fioroasă ca niciodată, şi-a agitat toiagul, s-a aruncat între câini şi a început să îi lovească. Am fugit chiar mai speriat decât eram şi abia în faţa casei m-am prins că mă salvase. Asta nu mi-a convenit. N-aveam nici un chef să-i mulţumesc (nici n-am făcut-o) şi, la drept vorbind, nu eram prea recunoscător. Până la urmă Grăbita locuia între gunoaie, iar eu locuiam în bloc. Nu se putea spune că suntem la fel.

Când a dat primăvara, Grăbita a dispărut. Începând cu anul ăla TipiTip n-a mai venit. Câmpul a rămas îngropat sub gunoaie şi aşa e şi azi. Mie mi-e frică de câini în continuare.

„Profii ne smintesc de cap!”

2009-01-30T04:50:00.003+02:00

- articol publicat în revista Cultura -

Am citit prima dată o carte de Daniel Pennac aproape din întâmplare; am cumpărat Domnilor copii pentru că era ieftină şi auzisem vag de autor. Cartea mi s-a părut uşoară şi simpatică – umorul, de altfel, este prima calitate pe care o cronică despre cărţile lui Pennac ţine să o sublinieze. Cu impresia asta în minte am cumpărat şi Necazuri cu şcoala^*.

Cartea începe cu un portret al elevului slab, greu de cap, un portret al „loazei”. Pennac, din dubla lui postură de profesor şi fost elev problematic, inventariază o mulţime de cauze care duc la rezultate şcolare slabe. Descrie „marea spaimă a mamelor” – viitorul, şi presiunea la care este supus elevul din cauza acestei spaime. Exemplifică – cum altfel? – cu umor percepţia părinţilor despre copii. Citez mai jos un dialog între profesorul Pennac şi un părinte îngrijorat:

„– Fiul meu este lipsit de maturitate.

[...]Stând foarte drept pe scaun, declară din capul locului că fiul lui e lipsit de maturitate. E doar o constatare. Nu atrage după sine nici întrebări, nici comentarii. Cere doar o soluţie, punct. Întreb totuşi ce vârstă are băiatul cu pricina. Răspuns pe loc:

– Unsprezece ani deja.”

Un alt exemplu: o elevă plânge pentru că nu reuşeşte să înţeleagă propoziţia subordonată conjunctivă de concesie şi opoziţie. Expresia ei, imitând lumea adultă şi imperativul de reuşită al acesteia, este memorabilă: „Am doisprezece ani şi jumătate şi n-am făcut încă nimic.” Elevul slab este cuprins de ruşinea că „nu face ce trebuie” şi de pofta de a da bir cu fugiţii, de a renunţa, ba chiar de a fi trimis pe o insulă pustie drept pedeapsă pentru carnetul de note. Discursul moralizator despre faptul că „niciodată” nu va trece examenele nu îl atinge, la fel ameninţarea „viitorului”. Copilul pur şi simplu nu înţelege conceptul: timpul are o altă valoare pentru el decât are pentru adulţi. „Bacul peste cinci ani, dar asta înseamnă imediat!” îşi spune mama, în timp ce pentru copil fiecare din aceşti ani înseamnă un mileniu.

Loaza nu este neapărat un copil în conflict cu adulţii şi şcoala, un rebel. Pennac se autodescrie drept „un puştan gata de toate compromisurile doar-doar s-o alege cu vreo privire din partea unui adult binevoitor. Eram gata să mă milogesc pe tăcute, cerşind aprobarea profesorilor, şi să ader la toate conformismele [...]” Problema „loazei” nu este simplul fapt că nu învaţă, ci faptul că nu crede că poate învăţa ceea ce i se predă la şcoală; elevul slab se percepe pe sine ca ştiind multe lucruri, mai puţin cele care i se spun la şcoală: „Eu nu mă consideram ignorant, eu mă socoteam idiot, e foarte diferit!” Copiii aflaţi în situaţia asta se conving foarte repede că nu vor ajunge niciodată la nici un rezultat şi dezvoltă, în lipsă de altceva, o „pasiune a eşecului”.

Pentru a supravieţui în universul şcolar, elevul slab e nevoit să mintă. Trebuie să mintă atât părinţii, pentru a lăsa impresia că totul la şcoală este în limite normale, aşa cum trebuie să mintă şi profesorii, pentru a motiva de ce nu îşi face temele. Onestitatea este percepută ca indolenţă, un profesor va prefera o minciună, fie ea şi absurdă, unei sincerităţi precum „Dom’ profesor sau doamnă profesoară, nu mi-am făcut exerciţiile pentru că mi-am petrecut o bună parte din noapte pe undeva prin cyber-spaţiu, luptându-mă cu soldaţii Răului, pe care de altfel i-am exterminat până la ultimul, puteţi să mă credeţi pe cuvânt.” Necesitatea minciunii îi solicită neîncetat fantezia loazei; chiar dacă şi-ar dori să înveţe, i-ar fi greu să mai găsească timpul necesar.

Soluţia, din punctul de vedere al lui Pennac, este chiar şcoala: „Suferinţele provocate de gramatică se îngrijesc prin gramatică, greşelile de ortografie prin exersarea ortografiei, teama de citit prin lectură, teama de a nu înţelege prin cufundarea în text.” Dar şcoala se poate face doar în prezenţa unui interes treaz din partea elevului; acest interes trebuie provocat, concentrarea elevilor nu există în mod natural. Autorul spune că internatul prezintă atuuri care le scapă părinţilor astăzi („Posibilitatea de-a adormi fără să fii nevoit să-ţi linişteşti părinţii prin minciuna zilei, de-a te trezi fără să trebuiască să născoceşti nişte scuze pentru tema nefăcută, din moment ce ea a fost făcută la ora de studiu de seară, în cel mai bun caz, cu ajutorul unui supraveghetor sau al unui profesor. În fond, odihnă mentală [...]”) şi militează pentru dictare şi memorare. Conştient de faptul că metodele pe care le propune par învechite părintelui de astăzi, Pennac insistă asupra beneficiilor dictării („o întâlnire completă cu limba”) pe care le argumentează cu exemple din cariera sa profesorală; apoi laudă memorarea de fragmente şi de poezii comparând memoria nu cu un muşchi ce trebuie exersat, ci cu o bibliotecă în care putem stoca texte pentru folosirea lor ulterioară, în ocazii care nu vor lipsi.

Cartea nu poate ignora imaginea elevului de astăzi: violent verbal sau fizic, presupus traficant de droguri, vandal, „fantasma dezgustătoare a loazei devoratoare de civilizaţie, care ne monopolizează toate mijloacele de informare de îndată ce vorbim despre şcoală”. Cu bun-simţ statistic, Pennac calculează că această imagine se aplică, poate, la 0.4% din elevii francezi. Acest procent infim ajunge să reprezinte întreg tineretul în imaginarul publicului, pentru că „nu se vorbeşte despre şcoală decât pentru a se vorbi de ei”. Opinia generală pare a fi că violenţa a pătruns în şcoală abia în timpurile moderne, odată cu periferia şi imigraţia, opinie contrazisă de Pennac cu un citat din Alphonse Daudet, din anii ’70 ai secolului XIX, în care acesta îşi descrie „mâhnirea de pedagog chinuit”.

Care sunt concluziile cărţii? Care este reacţia unui profesor atunci când o „loază” îi adresează reproşul din titlu? Cel mai adesea, profesorii spun că „nu suntem formaţi pentru asta”, idee care ţine de o reprezentare falsă a elevului: elevul imaginat este dinainte câştigat, este deprins în mod firesc cu necesitatea de a învăţa şi se bucură de o înţelegere deosebită, care nu necesită explicaţii suplimentare. Elevul real nu a fost niciodată aşa. „Profesorii nu sunt pregătiţi pentru ciocnirea dintre ştiinţă şi ignoranţă”, în special pentru că profesorii au uitat că, la rândul lor, nu au ştiut sau nu au înţeles. Pennac propune – reuşind până la final să păstreze un zâmbet implicit, un umor subînţeles – ca profesorii, pentru a putea preda, să îşi amintească propriile „puncte slabe la fizică, nulitate la filozofie, scuzele false la gimnastică”. Şi să reuşească lucrul ăsta fără empatie ( „ne doare în cot de empatia ta!” ), doar pentru a obţine o intuiţie a ignoranţei, condiţie din care începe actul de învăţământ.

^*Daniel Pennac, Necazuri cu şcoala, Polirom, Iaşi, 2008, traducere din franceză de Ileana Cantuniari, 348 pagini. Titlu original: Chagrin d’ecole, Gallimard, Paris, 2007. Roman distins cu Premiul Renaudot 2007.

Epifanii urbane în trei acte şi-un cântec

2009-01-16T22:15:00.006+02:00

M-am definit întotdeauna drept un incredul. Am crescut în lumea profană a cartierului în care sacrul nu există; zeităţile de pe atunci se numeau Maradona pentru microbişti, Senna pentru pasionaţii cailor putere şi - ştiu eu? - Ţiriac pentru iubitorii de tenis. Cum n-am avut talent sportiv, nici cu zeii n-am stat foarte bine, deşi am crescut la două străzi distanţă de casa lui Hagi. Am spus că m-am definit ca in-credul, eventual sceptic, dar nu necredincios: acesta din urmă mi se pare că exprimă o relaţie definitivă cu sacrul. Necredincios este cel care nu crede, incredul este cel care trebuie convins.

Actul 1

Zilele astea, sub presiunea şcolii dar nu fără plăcere, am încercat să studiez un obicei straniu pe care l-am trăit la liceu. Imediat după perioada admiterii, vreme de câteva săptămâni, băieţii din anii superiori îi hărţuiau pe boboci punându-i „să cânte”. Cântatul era unul propriu-zis, te opreau pe stradă – doar în proximitatea liceului – şi te puneau să-ţi modulezi vocea abia formată în reproducerea celui mai nou şlagăr, dacă nu cumva a imnului de stat. Umilirea era extremă, deşi fizic neviolentă. Reprezentându-mi liceul drept teren al unui ritual, mi-a sărit în ochi o altă calitate a lui. Era o lume închisă, bine păzită de intruşi, în care atât pătrunderea cât şi ieşirea erau clar definite. Se intra doar la pauză şi doar dacă aparţineai de liceu, se ieşea la pauză şi doar atunci. Intrarea (să-i spun „pragul”?) era păzită de baba Safta, fiinţă cu puteri miraculoase: deşi tocmai se desfiinţase sistemul cu matricolă – un semn al iniţiaţilor – ea cunoştea din priviri toţi elevii. Cândva, pe la început, am încercat să intru în fortăreaţă cu un prieten de la un alt liceu. Deşi nu trecuse încă o lună de când mă aflam acolo, Safta mi-a spus „Tu intri, el n-are ce căuta aici”. Deşi miraculosul şi autoritatea Saftei nu mi-au scăpat niciodată, abia astăzi o văd ca pe o divinitate de prag, un taur înaripat.

Actul 2

Dimineaţă. Vin dinspre cimitirul Buna Vestire şi merg înspre metrou Piaţa Sudului, cu drum pe lângă piaţa agro-alimentară. Din cauza orei, traficul uman e alert. Se fuge pe zebră. Se fuge pe trotuar. Se dau coate. Pietonii înjură şoferii. Şoferii înjură pietonii. Pieţarii îşi aştern marfa pe taraba, florăresele îşi primenesc găleţile, şaormarii se întrec să potolească foamea noii zile la concurenţă cu fornetiştii şi covrigarii. În toată foşgăiala asta, drumul meu se îngustează. E o fâşie de asfalt lată de jumătate de metru ce merge lipită de gardul pieţei. Chiar daca e plin de gropi, se parcurge în ritm susţinut, oamenii se grăbesc spre metrou. Astăzi e blocat, abia dacă poţi înainta: undeva în faţă, pe o liză de tipografie, cineva a vrăfuit nişte cutii de banane Dolce şi acum le hurducăne încet înspre gunoiul din capătul pieţei. În spatele căruţului lumea s-a înşirat în mod natural pe două rânduri. Mergem încet şi ordonat, înghesuiţi aproape mână în mână pe jumătatea de metru dintre gard şi bordură. Schimbarea de ritm ne-a făcut să punem capul în piept, cu nostalgia patului proaspăt părăsit. Din când în când ridicăm ochii pentru a-l urmări pe cel din capătul convoiului, apoi ne coborâm privirea. Deodată văd liza drept năsălie improvizată, convoiul de oameni drept cortegiu funebru şi mă prind: Ducem pe ultimul drum nişte cutii de banane! Gândul că şi bananele merită un sacru al lor, mai mic, m-a ţinut ocupat cinci staţii de metrou.

Actul 3

Când te duci la un festival precum Sziget nu te aştepţi să dormi foarte mult. Dacă strângi pe o insulă din Budapesta 300 000 de tineri, le pui la dispoziţie zece scene cu muzică şi tone de alcool liniştea este ultima ta aşteptare. Sunt o fire matinală, încerc să adorm până în miezul nopţii pentru a mă putea trezi cât mai în zori, aşa că îmi aşezasem cortul oarecum în centrul triunghiului format de Scena Principală, Scena World Music şi cortul Hare Krishna. Pe la unu noaptea în zona mea se făcea linişte, distracţia se muta către Hammer World (scena de rock) şi către corturile de DJ. În dimineaţa aceea m-am trezit – pe la patru! - într-un zgomot ciudat. A început încet şi a crescut uşor-uşor în intensitate. Nu era muzică, era mai degrabă un amalgam de zgomote, nu se putea recunoaşte nici măcar un ritm. Din când în când se auzeau ţipete. Era foarte de dimineaţă, dar zgomotul mă trezise şi nu mai avea nici un rost să încerc să adorm. Mi-am propus să caut un duş, trăind deja voluptatea de a nu sta la coadă (cine îşi poate reprezenta cum e să împarţi câteva duşuri la sute de mii de oameni pricepe ce zic). Am ieşit din cort şi am pornit pe alee către Main Stage. La jumătatea drumului, am dat de sursa zgomotului. Câteva zeci de persoane loveau ritmic în două tomberoane cu pietre, cu senzaţia unui concert de jazz. Cei care treceau pe alee luau de pe jos o nuia şi li se alăturau lovind în copaci, sau căutând doi bolovani şi lovindu-i unul de altul. Doi tipi găsiseră cine ştie pe unde un buştean şi, o dată la câteva minute, se propteau cu el într-unul din tomberoane, în modul berbece în care dărâmi poarta unui castel. Apoi ţipau. Frenezia tuturor – oricât de high erau, cu diverse substanţe mai mult sau mai puţin legale – era contagioasă. Simţindu-mă Casaubon lovind în agogo la invocarea lui Yemanja am luat un pumn de pietriş şi am aruncat pietre la ţintă în tomberon, una câte una. Poc-poc-poc-poc-BUM (băieţii cu buşteanul) – pac. Am fost primitiv timp de cinci minute, apoi m-am prins că dacă nu fug pierd perioada liberă la duş. Şi am ales civilizaţia.

Epilog

Vara trecută m-am dus, la invitaţia unei prietene, la concertul Whitesnake din Sofia. Era o seara destul de friguroasă, după o zi cu nor. Ajuns pe stadion, aflu că trupa a avut probleme cu vama la graniţa macedoneană, prin urmare concertul întârzie două ore. Dacă prietena care mă invitase n-ar fi ţinut neapărat să vadă concertul aş fi plecat. După o aşteptare dificilă într-un final a apărut şi trupa. Concertul a început simultan cu o ploaie rece şi torenţială, care m-a udat complet încă din primul minut. Cum eu nu ţopăi şi nici n-am alte manifestări la concerte, m-am zgribulit într-un colţ, în faţa unui ecran, încercând să urmăresc concertul fără să-mi clănţăne dinţii. Lucrul ăsta – şi ploaia! – a ţinut cam jumătate de oră, până când formaţia a cântat Ain’t no love in the heart of the city, împreună cu tot stadionul, peste douăzeci de mii de suflete. Chiar şi eu cred că am scos câteva sunete... Să vezi un fluviu de oameni cântând la unison în frig şi ploaie despre dragoste a fost pentru mine experienţa estetică a anului 2008. În momentul ala mi s-a părut că ploaia s-a oprit şi s-a făcut cald. Nu era adevărat, dar asta nu mai conta...

Suflet-contra

2007-07-14T14:32:00.000+03:00

"Mergi la concerte? Mă vei recunoaşte uşor: sunt ăla care stă undeva în centrul mulţimii, se uită fix la scenă şi zâmbeşte. Nu ţopăi, nu urlu, nu intru la pogo, nu cânt, nu ridic mâinile-n aer, nu fâlfâi bricheta. Doar ma uit, fumez şi ma bucur [...]", îmi notam într-un jurnal acum câţiva ani. Nimic nu s-a schimbat, doar că atunci omiteam să precizez un lucru: nu merg pentru mine la concerte. Stau în faţa scenei ca o matrioşka cu două niveluri - la exterior eu, cel de toate zilele, şi în interior un, să-i zicem, mic Liviu, excesiv în manifestări, un hedonist, un lasciv, un dezinhibat, un hiperbolizator. Iubeşte muzica, în special rockul, şi îşi permite tot ce reticenţa, temperamentul, belbo-ismul meu îmi refuză. Când matrioşka interioară o ia razna - dansează, cântă, iubeşte, urlă...- învelişul exterior îşi îngăduie să dea, ritmic şi totuşi alene, dintr-un picior. Sau să bată darabana cu două degete pe un pachet de ţigări. Cel mai important, să zâmbească.

Lucrurile au stat altfel la concertul de ieri al lui Tori Amos. Am simţit din primele minute că muzica ei nu e făcută să mă umple de energie, că nu o pot percepe ca de obicei - piesele îmi treceau parcă pe lângă, dacă nu cumva veneau în contra... Pe scenă totul era cum trebuie, problema era a mea, a matrioşkăi interioare, ce ţipa că muzica nu-i vorbeşte, că n-are fericire de hiperbolizat. Ştiu din experienţă că poţi face vocea interioară să tacă - e de ajuns să-ţi defocalizezi privirea, să te uiţi ca să nu vezi nimic, reuşind să vezi totul. Cum s-ar zice, să-ţi arunci privirea în gol, pentru a te regăsi într-o stare de semi-transă, în care gândurile nu-ţi mai aparţin, ci sunt livrate de undeva din afară, independent de voinţa ta. Învelişul exterior îşi abandonează funcţia de Mare Cenzor, pentru că nu mai e nimic de cenzurat. Micul monstru interior has left the building şi tot ce-ţi permite transa e să simţi, într-un mod pe care nu poţi - şi nici nu simţi nevoia - să-l verbalizezi sau să-l manifeşti.

M-am scuturat şi m-am uitat la feţele publicului. Ochi încordaţi, buze strânse, priviri concentrate, ce parcă trasau prin sală două paralele care urmau să se întâlnească la infinit, undeva dincolo de noi, de Tori, de muzică, în Punctul Fix. Fiecare avea câte un mic Liviu în interior, pe care-l exorcizau. Şi asta ne plăcea, am aplaudat îndelung după fiecare piesă.

Tori Amos - Smokey Joe

Artmania

2007-06-21T18:33:00.001+03:00

În numărul de azi al "Şapte seri" a apărut probabil articolul de mai jos. L-am scris luni pe la miezul nopţii, când mi s-a părut ok. L-am recitit a doua zi şi mi s-a părut teribil de slab, dar deja îl trimisesem... În fine, acum nu mai contează. ( Şi totuşi, o precizare: două persoane au citit articolul până să-l dau şi mi-au spus că e ok. Aş prefera ca pe viitor să-mi zică "vezi băi că e de rahat, refă-l" - eram totuşi după trei nopţi nedormite, situaţie în care nu pot fi bănuit de discernământ. )

Băi, știi cum a fost la Anathema?

Sâmbătă, Sibiu, a doua zi de festival Artmania, prima pentru mine. Stau la o terasă din Piața Mare, cu o apă plată în față (huooo!) și încerc să intru în atmosferă. Fuste negre, tricouri negre, blugi negri, ciorapi de plasă negri, bocanci negri, aparate foto negre, brățara mea de presă – neagră. Un bătrân îi arată nepotului pe la cinci ani un grup de punkeri (ținte, lanțuri, piercinguri de argint; creste) și îi spune “Uite, ei sunt fanii…”
Încep să cânte Tarot – simpatici -, mă duc să fac poze. Mă întâlnesc cu Cristina – “băi, știi cum a fost ieri la Anathema?” Nu știu și nici n-am timp să aflu, mă pregătesc să-i pozez pe The Gathering – care mi-au plăcut tot cu piesele de pe Mandylion – în timp ce remarc surprins că programul se respectă aproape la minut. Dau de Cosmin, care tropăie în așteptarea My Dying Bride și îmi spune “băi, știi cum a fost la Anathema?” Nu apucă să termine că dau de Ion, “când ai venit?” “azi” “ah, deci nu știi cum …” “nu știu” “din suflet, mă, din suflet”. E bine că am lămurit, acum intră My Dying Bride – geniali, geniali, geniali, marele nume din festival, după mine. Au urmat Within Temptation, “formație pop cu chitări, dar plac ăstora mici”, cum mi-a spus un vechi rocker, “eh, poate că am îmbătrânit noi”, am adăugat eu. Sunau bine, nimic de zis.
Ultima zi a fost și ea încărcată: lansare de carte Nightwish, cu Marco Hietala, dublă lansare de carte Polirom, cu Cristian Geambașu (“Dincolo de scor”) și Alin Buzarin (“Raport de cornere”), concerte Luna Amara, Vița de vie, After Forever și Iris. Public parcă mai puțin, dar la fel de entuziast, în ciuda ploii care a început în timpul concertului After Forever. Când am plecat, un jandarm fredona “sunt liber, sau așa ceva…” Am zâmbit și m-am dus la tren. [...]
Acum patru ani, în drum spre Festivalul de jazz de la Sibiu, mă opream în Brașov să mă tund. Frizerița mi-a împletit părul lung până la mijloc într-o coadă și mi-a spus că insistă să mă întorc să-l iau, ea o să-l păstreze. Mi-a părut rău că acum n-am dat o fugă să-i spun “Doamnă, dați-mi vă rog coada, îmi trebuie pentru un festival!”

Poze:

Tarot

The Gathering

My Dying Bride

Within Temptation

Luna Amară

Viţa de vie

After Forever

Cum să omori clasa politică

2007-05-25T11:54:00.000+03:00

Mă uitam la el de aproape jumătate de oră. Îl priveam atent, fix, concentrat când i-am şoptit printre dinţi "Mai du-te, bă, în mă-ta..." A scos un suspin uşor, s-a înnegrit şi s-a stins. Căci eu sunt Demiurgul.

În seara aia aveam chef să mă distrez, aşa că m-am dus în bar. Demiurgii ceilalţi erau deja acolo. M-am apropiat şi le-am zis "Băieţi, azi mi-a venit o idee tare pentru Lumea aia la care lucrez de ceva vreme. Hai că v-am spart, pun pariu că la asta nu v-aţi gândit niciodată." Ştiau de proiectul meu, era făcut mai mult în joacă, era o lume mică, cu un popor gălăgios, le bagasem ca talent nativ dezbaterea - de aia ne şi plăceau, semănau într-un fel cu gaşca noastră, atunci când ne strângeam în bar - dar greşisem niţel proporţiile, deocamdată nu produceau nimic, aveau idei slabe, doar ceva umor din când în când, şi ăla involuntar... În seara asta puteam să schimb lucrurile. "Hai bă, ne spui ideea aia sau ne mai fierbi?" Le-am spus, le-am spus rar, silabisind, lăsându-mi timp să savurez reacţia: valori şi a-xi-o-lo-gi-e. "Hai bă, că nu eşti sănătos! Şi după axiologie ce vrei să le mai induci, concepte ca minciună, adevăr, hidoşenie, frumuseţe? Fi-ţi-ar poezia..." Ăsta e şefu. Lumile lui merg bine, le construieşte pe sistemul clasic - toarnă în ele un algoritm de eficienţă, bagă apoi concepte simple - concurenţă, piaţă - şi, dacă e bine dispus, un dram de exotism şi creativitate. De când îl ştiu îmi spune "Bă Liviule, gândeşte-te că faci un tort. Dacă bibileşti din prima la frişcă şi ornament, nu mai ai timp să faci blatul..." Poate că aşa e, dar mie îmi place să experimentez, dintotdeauna m-am jucat, am preferat să-mi încep lumile de la ludic, de la fantastic, de la poveste, de la ideal. Măcar iese interesant, uite, de exemplu, băieţii mai fac mişto şi azi de Lumea Dinozaurilor. "Bă, eu atât îţi spun: n-o să ţină." Seara a continuat ca de obicei, cu schimburi de trucuri şi veşnicele lăudăroşenii demiurgice, "băi, eu am creat-o pe Claudia Schiffer", "hehe, eu l-am făcut pe A Bao A Qu, eşti sigur că eşti mai bun?" Se făcuse destul de târziu când şeful a strigat "Băiete, încă un rând de ambrozie! Şi dup'aia acasă, că mâine avem de creat..."

Astăzi am remarcat că ăştia mici şi-au luat-o în cap. Sunt aproape atei, sau cel puţin le dă mâna să îşi bată joc de puterea mea. Unul, mai tare în condei, a scris despre mine că "am ales să nu contez". De aici până la a afirma că nu exist mai e doar un pas... De vreo jumătate de oră mă uit la creaţia mea. Stă pe etajeră, e un cub negru şi are o latură luminoasă. Prin ea îi văd cum îşi încearcă talentul în a dezbate, dar e clar că am făcut o treabă de mântuială, nu le iese. Plus că şeful a avut dreptate, n-au înţeles nimic din axiologie, a fost prea devreme. Mă uit la cub atent, fix, concentrat şi îi şoptesc printre dinţi "Mai du-te, bă, în mă-ta..." Scoate un suspin uşor, latura luminoasă se înnegreşte şi se stinge. Am apăsat butonul. I-am omorât. S-au dus. Îmi aprind o ţigară şi mă joc cu fumul. În birou intră un coleg şi îmi alungă melancolia "Hai bă Liviule, doar n-o să-ţi pară rău de prostia aia. Mai bine treci la trebă, că ai atâtea Lumi de dezvoltat, vezi să nu rămâi în urmă." Mda, mai bine trec la treabă. Căci eu sunt Demiurgul.

[...]

În Dilema veche de azi, domnul Cristian Ghinea spune că cei care nu au votat au ales să nu conteze. Pentru dumnealui, mai bine de jumătate din poporul cu drept de vot al României nu există. Ca să spui o asemenea enormitate trebuie să fii ori prost, ori nesimţit. Cum domnul Ghinea îmi este în general simpatic, nu o sa-i adresez nici un epitet, dar o sa ii spun că greşeşte. Am drept de vot de mai bine de 12 ani; în toată această perioadă lumea politică nu a reuşit să iasă din cubul negru cu o latură luminoasă de pe etajeră; în toată această perioadă am existat, am contat, pot oricând să enumăr toate realizările mele, toate contribuţiile la binele altora şi al meu; sunt în stare, în acelaşi timp, să-mi inventariez şi să-mi recunosc greşelile. Pentru ce am făcut şi voi mai face, am multe persoane cărora trebuie să le mulţumesc, dar nici una nu face parte din clasa politică. Am învăţat că, indiferent de cine deţine puterea, nu pot să aştept nimic din partea politicului românesc - toate regimurile au fost la fel, diferenţa dintre ele există doar la televizor, nu şi în viaţa mea.
Domnul Ghinea se miră că, deşi am primit o invitaţie la un concert de manele la Ateneu, nu m-a văzut în public. Aşa e, sunt contexte în care aleg să nu exist. Dar faptul că n-am fost pe 19 mai la vot nu înseamnă că am ales să nu contez, înseamnă că am ales că nu contaţi.

Obiectul iubirii

2007-04-29T13:28:00.000+03:00

Cu Eco ţipând din subsol* că ce-are textul lui cu ce zic eu aici, o să vă povestesc despre geaca lui Ion.

- Bă Dane, ştii ce ne-ar trebui nouă?
- Ce, mă?
- Un dansator...
Dacă stăteai să te gândeşti, nu era o idee chiar tâmpită. Aveam gata câteva melodii şi ne doream să concertăm, aşa că ne gândeam cum "dăm" pe scenă. Nu eram instrumentişti străluciţi, n-aveam nonşalanţa aia a marilor rockeri de a ne juca cu instrumentul, mai degrabă stăteam ţepeni încercând să nu dăm o "gherlă". Eram doar doi oameni şi-un sequencer, nu putea să iasă cine ştie ce show... Pe atunci era moda boy-band-urilor, băieţi frumoşi ce dansau sincron şi cântau sfâşietor despre dragoste, prin opoziţie cu rockerii care deveniseră, după perioada lor de glam, din ce în ce mai duri. Cum noi ne mândream cu eclectismul nostru, m-am gândit că am putea intra în istorie ca prima formaţie de industrial cu dansator. Tot ce trebuia era să-l găsim, lucru mai complicat decât ne aşteptasem. La început am căutat printre prieteni - hai mă, nu vrei să dansezi pentru noi - dar dansul le părea rockerilor ceva lipsit de demnitate, mai făceai un blues cu o gagică, nu se putea fără, dar să dansezi pe scenă? Ne-am gândit să punem afişe, dar nu voiam să ne vină la uşă toţi nebunii...

În ziua aia mersesem la Liceul de Artă, am zis că la puştii de liceu vom avea mai mult succes, până la urmă să faci parte dintr-o formaţie era mare lucru. Poate că puştii se emancipaseră precoce, aveau alte interese, cert e că ne-au râs în faţă. Ne întorceam destul de amărâţi la repetiţie, schimbam metroul la Victoriei, când l-am văzut. Pe el, ROCKERUL. Purta ciocate, geacă "de motor", era îmbrăcat în negru, purta părul desfăcut şi îi ajungea puţin mai jos de umeri. Avea cioc. Avea, poate cel mai important, atitudinea necesară.( Aici merge o paranteză: plete aveam şi eu şi Dan, idem haine negre, ba chiar Dan purta şi geacă de motor. Dar nu arătam a rockeri, nu arătam a hippie, nu arătam nici măcar a Pepe, arătam doar ca nişte tipi cu haine negre şi păr lung. E poate nevoie să ştii cum să-ţi porţi sentimentul de rocker, poate o privire încruntată să ajute, poate un spate ţeapăn... Nu ştiu nici azi. ) Ne-am consultat rapid şi am considerat că nu trebuie să pierdem ocazia. Ne-am apropiat.
- Salut.
- Salut.
- Ştii, ne place foarte tare cum arăţi.
- ????
- Aaa, nu, nu suntem homosexuali, deşi într-un oarecare fel se poate spune că vrem să te agăţăm. Am vrea să cânţi cu noi. (Aveam destulă experienţă cât să nu-i spunem din prima că vrem să fie dansator.)
- Dar eu nu ştiu să cânt!
- Nu-i nimic, asta se poate remedia. Important e mai întâi să vii să vezi ce şi cum cântăm, şi mai vedem apoi.
- Băi, pe bune, sunt flatat, dar chiar că nu ştiu să cânt!
- Eh, măcar vino la o repetiţie. Uite, ăsta e telefonul, sună când vrei să vii.
N-a rezistat să nu sune. Îşi dorise toată viaţa să facă parte dintr-o formaţie. Am "negociat" poziţia lui, l-am numit "responsabil cu showul" şi a primit şi nişte părţi de voce. A acceptat cu condiţia ca showul să fie cum vrea el, nu-şi dorea să fie dansator, dar ii plăcea ideea de a se manifesta pe o scenă. S-a integrat rapid în formaţie, am devenit repede prieteni.

De un întâi mai, acum vreo zece ani, am plecat la mare cu Ion. Ne hotărâsem în ultima clipă, n-aveam planuri sau prietene, aşa că a rămas să stăm la ai mei, în Constanţa. Eram oricum fără bani, cazarea şi mâncarea gratis picau cum nu se poate mai bine. Ion îşi luase cu el "geaca lui de rocker". Era o geacă de blugi pe care o avea aproape din copilărie, pe care erau scrise cu pixul, la grămadă, Metallica, Megadeth, Jimi Hendrix, Alice Cooper, Sepultura, toate fazele devenirii lui muzicale. Fiecare inscripţie avea povestea ei, semnul flower-power convieţuia paşnic cu semnul anarhiei, dacă îi puneai lui Ion geaca în braţe şi îl întrebai când a apărut un nume pe ea îţi spunea albumul care îl impresionase, perioada, felul în care simţise muzica. Erau vestigii ce datau din şcoala generală alături de semne din liceu sau noutăţi din facultate. Pe geacă erau moaştele religiei rock. Ion o considera un fel de porte-bonheur. Pe lângă toate calităţile, geaca avea şi un defect: pentru a conserva toate amintirile, nu fusese spălată niciodată.

Era o zi caldă, aşa că geaca a rămas acasă în timp ce noi am fost prin Costineşti, am băut nişte beri, am cunoscut nişte lume, mă rog, treabă, treabă, treabă**, cum s-ar zice. Când ne-am întors, mama întindea rufe. Părea foarte mândră de ea şi am priceput de ce când ne-a văzut şi a zâmbit larg:
- Ioane, uite, ţi-am spălat geaca! Mirosea...
Uneori tinereţea moare în maşina de spălat.

____________________________________________________________________

*

"Eu mă întreb unde o s-ajungem până la urmă", zise el într-o zi.
"Vorbiţi de amurgul Occidentului?"
"Ce, apune? La urma urmei, e specialitatea lui, nu crezi? Nu, vorbeam de lumea asta care scrie. Al treilea manuscris într-o săptămână, unul despre dreptul bizantin, unul despre Finis Austriae şi al treilea despre sonetele lui Baffo. Sunt lucruri cu totul diferite, nu ţi se pare?"
"Ba mi se pare."
"Ei bine, ţi-ai fi închipuit că în toate trei apar la un moment dat Dorinţa şi Obiectul Iubirii? E o modă. Mai înţeleg să intre aici Baffo, dar dreptul bizantin..."
[...]
"Şi care poate fi obiectul iubirii în dreptul bizantin?"
"A, există întotdeauna o cale de a-l introduce. Fireşte că, dacă în dreptul bizantin exista un obiect de iubire, nu e cel care zice ăsta. Nu e niciodată ăla."
"Care?"
"Ăla care crezi că este. Odată, să fi avut eu cinci-şase ani, am visat că aveam o trompetă. Aurită. Ştii, unul din visele alea în care simţi că-ţi curge miere prin vine, un soi de poluţie nocturnă, cum poate să aibă şi un impuber. Nu cred să fi fost vreodată mai fericit decât în visul ăla. Niciodată. Bineînţeles că la deşteptare mi-am dat seama că trompeta nu era nicăieri şi-am început să plâng ca un viţel. Am plâns toată ziua. Cu adevărat lumea aceea dinainte de război, să fi fost prin '38, era o lume săracă. Azi, dacă aş avea un copil şi l-aş vedea atât de disperat, i-aş zice hai să-ţi cumpăr o trompetă - era vorba de o jucărie, doar n-ar fi costat o avere. Alor mei nici măcar nu le-a trecut prin minte. [...] În seara aceea trebuiau să vină unchiul şi mătuşa mea de la ***, nu aveau copii şi eram nepotul lor preferat. Mă văd ei plângând după fantasma aia de trompetă şi zic că or să aibă ei grijă, a doua zi aveam să mergem la Upim, la magazin, unde era un raion întreg de jucării, o minunăţie, şi aveam să găsesc trompeta pe care o voiam. Am petrecut noaptea treaz şi am tropăit din picioare toată dimineaţa următoare. După-amiază ne ducem noi la Upim, şi erau trompete de cel puţin trei feluri, fie că erau ele nişte chestii de tinichea, dar mie mi se păreau alămuri demne de o fosă de orchestră. Erau un gornet militar, un trombon cu tuburi mobile şi o pseudo-trompetă, pentru că avea muştiuc şi era aurită, dar avea clape de saxofon. Nu ştiam pe care să o aleg şi cred că am stat aşa mult timp. Le voiam pe toate şi am dat impresia că nu voiam nici una. Între timp, cred că unchiul şi mătuşa s-au uitat la cartonaşele cu preţuri. Nu erau zgârciţi, dar mie mi s-a părut că au considerat mai puţin scumpă o clarinetă mică de bachelită, în întregime neagră, cu clape argintii. "Nu-ţi place mai mult asta?" m-au întrebat. Eu am încercat-o, behăia destul de mulţumitor, încercam să mă conving că era foarte frumoasă, dar în realitate socoteam şi-mi ziceam că unchiul şi mătuşa voiau ca eu să iau clarineta fiindcă costa mai puţin, trompeta costa probabil o avere şi nu puteam să le impun acel sacrificiu rudelor mele. Ai mei mă învăţaseră întotdeauna că atunci când îţi oferă cineva ceva ce-ţi place trebuie să zici imediat nu, mulţumesc, şi nu o singură dată, şi să nu zici nu, mulţumesc şi imediat să întinzi mâna, ci să aştepţi ca donatorul să insiste, să zică te rog. Numai atunci copilul educat cedează. Aşa că am spus că nu voiam trompeta şi că poate era bună şi clarineta, dacă aşa preferau ei. Şi mă uitam la ei de jos în sus, sperând că vor insista. N-au insistat, Dumnezeu să-i aibă în paza lui. Au fost încântaţi să-mi cumpere clarineta, mai ales - au zis ei - că o preferam. Era prea târziu să mai dau înapoi. Şi aşa m-am ales cu clarineta."
Se uitase la mine bănuitor: "Vrei să ştii dacă am mai visat trompeta?"
"Nu", am spus, "vreau să ştiu care era obiectul iubirii."
"A", zise el, apucându-se din nou să răsfoiască manuscrisul, "vezi, şi dumneata eşti obsedat de obiectul ăsta al iubirii. Treburile astea se pot manipula după bunul plac. Mde... Şi dacă totuşi aş fi luat trompeta? Aş fi fost fericit la propriu? Dumneata, Casaubon, ce spui?"
"Probabil că aţi fi visat clarineta."
"Nu", încheiase el pe un ton sec. "Clarineta doar am avut-o. Nu cred că am sunat vreodată din ea."
"Visat sau sunat?"
"Su-nat", zise el scandând cuvântul şi, nu ştiu de ce, m-am simţit ca un bufon.
(Umberto Eco - Pendulul lui Foucault)

** îl comemorez şi eu pe Vonnegut, după posibilităţi

Săbii, votcă, rock'n'roll

2007-03-30T21:32:00.000+03:00

"What happened to the dreams of a girl president / She's dancing in a video next to 50 Cent" (Pink)

Sharian era arab, student la medicină. Gătea bine. Mă chema în bucătărie şi îmi punea farfuria în faţă: "Mănâncă, nu te otravesc. Sau nu astăzi..." Era înalt şi gelos, mi-era oarecum frică de el. Împărţeam un apartament de două camere pe la Timpuri Noi, într-o cameră eu şi în cealaltă el cu prietena, şi trăia cu impresia că nu împărţim doar apartamentul. Ultima dată l-am văzut pe la trei noaptea, îmi ţinea un cuţit la gât. Prietena îi sărise în cârcă încercând să-l oprească şi în timpul ăsta striga "Tu fugi, că mă descurc eu cu el". Am fugit.

Desenez prost, dar dacă cineva mi-ar cere să schiţez un protomanelist din cei ce populau Constanţa în urma cu peste un deceniu jumate, aş face portretul lui Chişpic. Hârtia s-ar opri la aspectul lui fizic - mic de statură, păr blond spălăcit, un puf de mustaţă adolescentină sub nasul îngust şi ochi albastri - dar importante în Constanţa acelor vremuri erau limba ascuţită, miştoul virulent şi apartenenţa la gaşcă. Era timpul bătăilor cu cuţite din Cazino, al traficanţilor ce-ţi ofereau timid o ţigară cu marijuana în discotecă şi, de ce nu, al răsăriturilor romantice pe plajă, cu nasul spart de poliţie. În capitală se năştea plutocraţia, dar noi la malul mării cultivam încă şmecheria organică şi pumnul năpraznic, cultură ce urma să ducă la apariţia în presă a diverşi rebeli şi, ulterior şi prin degradare, la transformarea Constanţei în patria manelei. Divaghez.

Am crescut pe strada Dreptăţii, linie de demarcaţie între cartierele Coiciu şi Inel 2. Cum şcoala unde am fost era în Inel, am fost automat asimilat găştii de acolo. Poate datorită atitudinii mele de guru am fost tabu încă de mic - multe erau permise, dar de Liviu nu puteai să te iei. Lucrurile s-au schimbat în adolescenţă, când mi-am făcut prieteni în Coiciu: eram din Fundătură şi fraternizasem cu cei din Canaletto*. Fiecare incursiune în Coiciu era o aventură, intram pe teritoriul unor Maimuţă, Cioară, Emir şi - urma să aflu - Chişpic. În ziua aia mergeam spre casă venind de la Dan Roşcatul, făcusem schimb de casete, o activitate frecventă în lumea pre-filesharing. În faţa scării blocului stăteau - pe atunci se zicea atârnau, cred că verbul actual ar fi hang out, sau poate o ardeau - nişte ciutani, cocalari, care au început să facă mişto, mi-au adresat, cu accentul ăla de zeflemea imposibil de redat în scris, standardul de dipreţ al epocii: "Bă, roacheree!" Trecusem deja de ei, eram la o distanţă de o sută de metri şi în mod normal i-aş fi ignorat, dar în ziua aia mă simţeam bine, mă simţeam tânăr, frumos, puternic, deştept, eram un superlativ pe două picioare, aşa că m-am întors şi le-am făcut un gest semnificativ din deget, apoi am dat să plec mai departe. Nu apucasem să fac doi paşi că mă înconjuraseră. Chişpic, despre a cărui reputaţie de very bad guy nu fusesem informat, s-a oprit în faţa mea şi mi-a dat doi pumni în stomac. A durut, dar nu asta era important, ce conta era că sărise peste etape, eliminase negocierea de dinaintea unei bătăi, perioada în care trebuia să ne împingem reciproc, să ne evaluăm. Fusese frust, repezit, pumnii lui fuseseră, ei bine, nepoliticoşi. Acum mă privea furios, cu mâinile proptite în şold. Era pentru prima dată când cineva dădea în mine şi nu ştiam cum să reacţionez: era rândul meu să dau? Trebuia oare să râd? Sau să încep să plâng şi să vreau la mama? În timp ce-mi inventariam posibilităţile - şi, recunosc, mă întrebam dacă aş putea să dau destul de tare - a apărut Dan Roşcatul, care văzuse scena din balcon. Persoană cu autoritate, i-a ţinut lui Chişpic lecţia clasică (multe sunt permise, dar de Liviu nu poţi să te iei) şi l-a pus să-şi ceară scuze. Primul meu pumn se amânase. Am plecat spre casă în timp ce Chişpic îmi striga din urmă, reparându-şi onoarea, "Lasă, roachere, că te prind eu singur!"

Mă mutasem de câteva zile de la Sharian în căminul PTTR de pe Romancierilor. În afară de facultate, îmi petreceam timpul cântând într-o formaţie de industrial şi ajutându-l pe Marius, prieten student la psihologie care înfiinţase o asociaţie pentru copii supradotaţi, să organizeze evenimente în parcul Carol. Manifestările asociaţiei erau găzduite de terasa Dineş. Patronul omonim al terasei era un cetăţean rom, vechi rocker şi toboşar, care ne permitea în fiecare duminică să-i redecorăm localul pentru copii şi să ne jucăm pe scenă de-a ce ne trecea prin cap. Aşa mi-a venit ideea unui concert acolo - pe vremea aia era greu să găseşti locuri unde să cânţi, iar Dineş avea aparatura necesară şi era binevoitor, deşi nu-i plăcea ce cântam, poate pe bună dreptate. Zis şi făcut - am luat basul, sequencerul şi pe Dan (el cânta la chitara şi cu vocea, eu cântam live la bas şi programam tobe, clape, efecte), am băgat firele în omniprezentul mixer Cонор şi-am început. Pe la jumătatea primei piese, aud:
- Pssst! Roachere!
Mi-am continuat piesa netulburat, ştiam ca nu trebuie să reacţionez la şoaptele individuale din public. Dar tipul era de altă părere.
- Pssst! Bă, roachere! Bagă şi tu una mai dă suflet, să mă bucur şi io...
În pauza dintre piese i-am spus că nu ştiu să cânt ce vrea el. Mai mult, în planul concertului nu intrau decât piese pe care le compusesem noi, nu eram o formaţie de coveruri. Cu toate astea, a insistat să îmi ceară să-i cânt altceva, a spus că dacă sunt în pană de idei poate să-mi spună el cam ce i-ar plăcea, apoi chiar a început să-mi spună nume de piese. "Da' pe asta o ştii? Nu? Atunci de aia ce zici?" La un moment dat m-am enervat şi i-am zis:
- Uite ce e, nu ştiu piesele de care zici. Dar chiar daca aş şti, nu ţi-aş cânta.
- Bine, roachere... Vezi că ştiu unde stai!
Şi a plecat, nu înainte de a-mi face un semn ameninţător, trecându-şi arătătorul prin dreptul beregatei ca un cuţit. Mai departe concertul a decurs normal, chiar cu un oarecare succes, până la urmă ne aflam între prieteni.
Trecuseră câteva zile de la incidentul din parc, nu mă mai gândisem la ameninţarea tipului, mi se părea oricum o exagerare acel "ştiu unde stai". De unde să ştie, abia ce mă mutasem. În cămin era o atmosferă de studiu. Tina, colegul de cameră, îşi făcea lecţiile, iar eu citeam. S-a auzit un ciocănit în usă. Tina s-a dus să deschidă.
- Vezi că te caută cineva.
M-am dus la uşă unde l-am văzut pe Gore - aşa îl chema - care scotea de la piept o sabie ninja.
- Am venit să te tai.
Au trecut câteva secunde până mi-am adus aminte că sunt un om educat şi-am spus:
- Hai, intră, nu sta pe hol...
Nu se aştepta. Venise fără un plan, era în cautarea scandalului dar avea nevoie de un imbold exterior. A intrat şi a încercat să mă provoace.
- Ce, roachere, credeai c-am uitat? Ţi-am spus că ştiu unde stai.
Am continuat să fac pe gazda amabila. L-am întrebat dacă nu vrea să bea ceva - Tina, dă şi tu sticla aia de votcă, hai că-ţi dau banii pe ea - şi a cedat mai uşor decât mă aşteptam. După jumătate de oră eram deja amici şi la plecare mi-a spus că mă pot folosi de numele lui.
- Roachere, dacă se ia careva de tine spune că-l ştii pe Gore!
Din zilele alea, ţin minte că mai multă neplăcere mi-a făcut dispariţia inelului meu de argint cu piată de onix - cred că l-au furat colegii de cameră, dar nimeni n-a recunoscut. La câteva zile am renunţat să mai port cercei, imaginea mea de rocker se destrăma.

Ultima dată când m-am auzit apelat în modul ce-mi aminteşte de Chişpic a fost prin 2003. Eram în Gara de Nord, tocmai ce venisem din Constanţa şi mă îndreptam spre staţia de metrou. Din spate se auzea cineva strigând "Domnu'! Domnu'!" Nu m-am întors, nu credeam că e vorba de mine, bănuiam că e mai degrabă un taximetrist din cei ce agasează clienţii. Vocea a insistat, "Domnu'! Domnu'!", apoi a făcut o pauză şi a scos un răcnet: ROOAAACHEREEE!!! M-am oprit şi m-am întors. Un tânăr cu un bagaj destul de voluminos încerca să mă ajungă din urmă. Cu răsuflarea îngreunată de fugă, mi-a spus "Mă scuzaţi, dar nu ştiam cum altfel să vă atrag atenţia" şi mi-a întins borseta în care aveam toate actele şi banii. O uitasem în tren...
Peste puţin timp m-am tuns.

__________________________________

*Nu ştiu dacă nu cumva toată însemnarea de mai sus n-a fost decât un pretext pentru a copia un fragment din "Pendului lui Foucault" pe care l-am recumpărat de curând şi ţin să sărbătoresc. E posibil să mai urmeze citate. :)

"Fundătura era locul de adunare al bandei Fundăturii. Copii de la ţară, murdari, gălăgioşi. Eram prea de la oraş, era mai bine să-i evit. Dar ca să ajung în piaţă, şi la chiosc, şi la papetărie, afară doar dacă nu încercam un periplu ecuatorial şi prea puţin demn, nu-mi rămânea decât să trec prin Canaletto. Băieţii din Fundătură erau nişte mici nobili pe lângă cei din banda din Canaletto, cu numele luat de la un fost torent, devenit un mic canal de scurgere, urât mirositor, care traversa şi acum zona cea mai săracă a aşezării. Cei din Canaletto erau cu adevărat jegoşi, subproletari şi violenţi.
Cei din Fundătură nu puteau trece prin zona Canaletto fără să fie atacaţi şi bătuţi. La început nu ştiam că eu eram din Fundătură, eram abia sosit, dar cei din Canaletto mă identificaseră deja drept duşman. Treceam pe teritoriul lor cu o mică revistă ilustrată deschisă în faţa ochilor, mergeam citind, iar ei m-au luat la ochi. Eu am luat-o la fugă, şi ei după mine, au dat cu pietre, una a trecut prin revistă, pe care continuam să o ţin deschisă în faţa ochilor în timp ce alergam, ca să-mi iau o ţinută demnă. Mi-am salvat viaţa, dar mi-am pierdut revista." (Umberto Eco - Pendulul lui Foucault)

"Daca ar baga Cartarescu teste din Unica, sint convinsa ca ar iesi un chestionar Cartarescu." (Suzi)

2007-02-28T10:28:00.000+02:00

Am fost provocat. Am fost provocat fără să mi se impună să fiu sincer, exact, exhaustiv, aşa că, pentru câteva minute, voi fi "Curierul inimilor".

***

Dragă curierule,
Ai dormit vreodată iepureşte? Sau nu, că nu e ăsta termenul, ţi-ai dorit vreodată să dormi adânc-adânc şi să nu reuşeşti? Stăteam în căminele fizicii în cameră cu Radu şi cu Mişu - Radu era un crai, un Don Juan, pe când Mişu... nu. Poate că nu ţi-e familiară atmosfera dintr-un cămin studenţesc, poate că n-ai stat niciodată în pat cu ochii închişi şi cu pătura trasă peste cap gândind "da' nu mai termină ăştia odată, că vreau la baie?" Ei bine, nici eu n-am trecut prin asta, dar era cât pe ce. Era o seară importantă. Radu hoinărea cine ştie pe unde dar, dar! Mişu venise în cameră cu o tipă! La radio era rondul de noapte al lui Exarhu, au dat mai tare (ce bine, aveam o ocupaţie), s-au dezbrăcat şi s-au băgat în pat. Deodată n-am mai putut să aud vocea lui Exarhu, am fost captivat de ce zicea Mişu. Îi povestea tipei mişcarea pe plan înclinat. Vorbea de forţa normală, de atracţia gravitaţională, de indicele de frecare, ce să mai, toată lecţia pentru care era să rămân corigent la fizică într-a noua. Şi nici măcar nu era metaforic, Mişu nu putea fi bănuit de subtilitate. Vorbea şcolăreşte şi era în acelaşi timp pedant, avea în voce o dojană, era nemulţumit că tipa nu pare să înţeleagă şi, blasfemie!, nici nu părea prea interesată. Am adormit la puţin timp după ce luase o foaie şi se apucase să-i deseneze.

A doua zi, Radu a dat bucuros uşa de perete şi l-a întrebat: "Ei, ia zi, cum a fost?" "N-a vrut mă, n-a vrut şi pace..." Mă gândesc că n-ar fi rău ca o femeie să ştie ceva fizică, uneori poate fi calitatea pe care doreşti să o întâlneşti la o femeie.

***

- Dragă curierule, Îti place să…?
- Îmi place, cum să nu.

***

Dragă curierule,
Eram în curtea şcolii cu Cornel. Cornel era fotbalist şi coleg cu mine. Cred că era cool, doar că nu se inventase încă termenul. Şmecher era, că doar o sărutase pe Aida, diva gimnaziului. În curte a apărut o babă cu un cocoş şi un cuţit. Era neputincioasă şi avea nevoie de un suflet sensibil să taie dihania. Cornel a pălit, a tuşit şi-a refuzat să fie un bun cetăţean. Am fost singura speranţă a bătrânei, singura speranţă a nepoţeilor murind de foame. Cuţitul era tocit şi-am muncit din greu. Sper că friptura a fost bună. De atunci, ca o reparaţie, mi-am spus că păsările mele preferate sunt cocoşii. E grav?

***

Dragă curierule,
Mi-a plăcut tema ediţiei trecute, calitatea pe care ai vrea s-o ai din naştere, mi-a adus aminte de un banc vechi, atât de vechi încât nici nu sunt sigur că ştiam să citesc pe vremea când l-am citit în Urzica. Bulă urma să fie tată, aştepta plin de emoţii în holul maternităţii. O soră se apropie de el, Bulă e fericit,
- Spune, spune, mi s-a născut copilul? Sora nu era foarte veselă,
- Ştiţi, s-a născut, dar sunt câteva probleme...
- Nu-i nimic, eu îl iubesc oricum, copilul meu, de când aştept asta!
- Ştiţi, copilul nu are picioare...
- N-are picioare!? Nu-i nimic, e al meu, îl iubesc, adu-mi-l!
- ...nu are mâini...
- N-are mâini!!? Nu-i nimic, e al meu, îl iubesc, adu-mi-l!
- ...nu are corp...
- N-are corp!!!!? Nu-i nimic, e al meu, îl iubesc, adu-mi-l!
Sora pleacă şi revine cu o ureche mare, mare, pe care o aşează cu grijă în braţele lui Bulă.
- Copiiiiiilul meu, vaaai, tată, de ce te-ai născut aşa! Nu-i nimic, eu te iubesc oricum!
- Domnu Bulă, ştiţi, vorbiţi puţin mai tare, că nu aude prea bine...

***

Dragă curierule,
Eram în vizită la marchiză când m-am simţit devizajată de vizitiu prin vizeta de vizavi. Venisem de vineri când primisem viza şi recunosc ruşinată că regăsisem cu regret un regent schimbat, schilav, o schiţă a schifistului schilit ce odinioară parcă valsa printre balize... Vizitiul care mă viziona prin vizor din vizuina lui mi-a părut atunci amantul animalic ce-mi anima aspiraţiile şi i-am dat cheia de la cameră. Dragă curierule, cine-ar fi bănuit, atunci, la marchiză, că va fugi cu-a mea valiză?
O devalizată fată fără de deviză,
Petrarchiza

***

Party!

2007-02-15T13:02:00.000+02:00

- by Eugene Hütz -

Ca să nu rămâie repetent, sărbătoreşte şi blogul meu de Valentines.

Gogol Bordello - Start Wearing Purple

Patru zile în câmp şi-o brăţară

2007-02-10T19:35:00.001+02:00

(articol despre festivalul NovaRock 2006 scris pentru Heavy Metal Magazine)

Ziua 0.

System of a Down, Rammstein, Red Hot Chili Peppers şi Soulfly sunt câteva dintre trupele ce se aud simultan din boxele rockerilor campaţi la Pannonia Fields II, locul de desfăşurare a festivalului Nova Rock din Nickelsdorf. Este ora 2 şi deja sute, poate mii de corturi sunt montate iar o privire spre poartă, către mulţimea ce soseşte încontinuu, te poate îngrozi - nu ştiu dacă organizatorii se aşteptau la un public de 140 000 pentru cele trei zile, dar eu sigur nu. Nu doar numarul vizitatorilor este impresionant, ci şi proviziile de bere ce le poartă - cred ca recordul îl deţin patru teutoni cărând o placă de lemn de 1 pe 2 metri pe care construisera o piramida din box-uri însumand peste 200 de litri...

Cum festivalul are un mare cort dedicat Campionatului Mondial, "Fotbal, bere şi metal" pare să fie varianta de "Sex, drugs & rock'n'roll" a Nickelsdorfului, deşi nu se poate spune că tentaţiile "verzi" sau feminine lipsesc. Petrecerile încep în mod restrâns, cu prima bere băuta în faţa cortului proaspăt ridicat, continuă apoi la cortul campionatului şi se unesc în noapte într-o mare petrecere în faţa Cockteil Bar-ului. Cei mai rezistenţi petrecăreţi pleacă la culcare abia pe la şase dimineaţa când, proaspăt trezit, sunt primul care miroase aburii unei cafele - Schwarze Kaffee, bitte! - pe acorduri de "Noi suntem români" cântat la trombon, ca pentru un film de Kusturica, ce se aud dinspre Orientalisches Zelt.

Ziua 1.

De Unheilig am auzit întâmplător, de la o prietenă pasionată de industrialul german. Ascultasem câteva piese şi, deşi sunau excelent, asemănarea cu Rammstein era dusă până aproape de plagiat, poate cu excepţia unor pasaje de orgă cu o atmosferă ceva mai nordică, cu o melancolie ce-mi amintea pe undeva de Amorphis. În concert atmosfera asta a lipsit, trupa a sunat cap-coadă industrial, mai putin un solo de chitară executat în manieră clasică heavy metal. Fanii, deşi nu mulţi - era oricum prima trupă din festival - au fost entuziaşti. Cel mai nou album al trupei se numeşte Moderne Zeiten şi concertul m-a convins să-l caut.

Poate din cauză că erau prea "vechi" pentru un tânăr ataşat de scena death/doom n-am prea ascultat Motörhead în adolescenţă, dar, chiar şi atunci, nu puteam concepe rock-ul fără Lemmy. Aura de legendă e cel mai bine redată de un dialog între Beavis şi Butt-Head, iconoclaşti prin definiţie, dialog prilejuit de apariţia lui Kilmister într-un videoclip Ramones: "Whoa! Butt-Head, look! It's Lemmy! It's Lemmy! What's he doing there?!" "He's Lemmy, dumbass. He can walk into any video he wants." Pe orice scenă ar apărea, ai instantaneu sentimentul că participi la un eveniment. Dacă te gândeşti că primul album Motörhead a apărut în 1965, sau că Lemmy a fost prin '67 roadie pentru Hendrix, nu e de mirare identificarea lui cu fenomenul rock. Publicul la concert a fost mare dar destul de timid, abia spre final s-a mai animat, poate şi din cauză că nu cunoştea piesele - am auzit, în pauza de dinaintea Metallica, un tânăr fredonând "The Ace of Space, The Ace of Space", şi nu cred că îşi dorea o parafrază.

Fără îndoială evenimentul primei zile şi poate al festivalului, concertul Metallica a început slab, prima piesă ("Fuel") a sunat destul de prost, sub ceea ce îmi aminteam din 1999, când îi văzusem pe Stadionul Naţional. Mă pregăteam să asist la un concert banal, gândind în acelaşi timp că mi-e imposibil să nu-i plac, când s-a produs surpriza, miracolul, întoarcerea în timp sau cum vreţi să-i spuneţi: Metallica anunţă că, pentru a-l comemora pe Cliff Burton şi pentru a aniversa 20 de ani de la lansarea "Master of Puppets", vor cânta tot albumul. Nu cred să existe cadou mai frumos pentru un rocker din generaţia mea. Din pacate publicul de la NovaRock nu a părut să-l aprecieze în aceeaşi măsură, plecând în număr mare, fiind evident că nu ştiau piesele, abia de nimereau câteva versuri la "Master..." sau la "Sanitarium". Stăteam, fericit şi indignat în aceeaşi măsură, la intersecţia a trei dezamăgiri: dezamăgirea publicului, ce îşi dorea piese mai noi, dezamăgirea formaţiei, ce aştepta o reacţie mult mai entuziastă şi dezamăgirea vechilor fani, văzând câtă lume pleacă. Metallica a ieşit de pe scenă după "Damage, Inc." şi nu mă aşteptam să mai revină, dar, după trei-patru minute, au reînceput cu "Sad But True" şi au continuat cu "Enter Sandman". Publicul s-a încălzit brusc, locul a devenit neîncăpător şi a urmat "One" cu focuri de artificii, "Nothing Else Matters" cântat împreună cu Jerry Cantrell de la Alice in Chains, "Damage Case" cântat cu Lemmy şi un "Seek and Destroy" dedicat tuturor formaţiilor de la festival. Cele trei dezamăgiri deveniseră acum fericiri palpabile, atmosfera de final a fost excelentă şi sunt convins că James a fost extrem de sincer în strigătul ce a încheiat concertul: "Metallica loves you!"

Ziua 2.

Dacă v-a plăcut cum arăta Debbie Harrys de la Blondie pe la finalul anilor '70 o să vă placă şi Maja Ivarsson, solista The Sounds. Trupa suedeză, ce cântă un punk cu elemente pop, se simte foarte bine pe scenă şi se remarcă prin atitudine. N-au pierdut ocazia să cânte "We're not living in America / And we're not sorry", piesă de pe primul album din cele două ale trupei, rezonând cu sentimentele austriecilor vis-a-vis de vizita lui Bush în Viena, programată la două zile după festival.

Au urmat The Datsuns, formaţie neo-zeelandeză cu două albume şi un EP, cu o prezenţă scenica simplă şi foarte directă ce te făcea să-i placi încă de la prima piesă. Despre muzica lor nu sunt foarte multe de spus, decât că, în 2002, era numită "the future of rock" de către presa engleză.

Următoarele două formaţii le-aş pune sub semnul afirmaţiei de pe tricoul unei rockeriţe, "I love rock. In fact hard'n'heavy". Mi-am permis deci să nu fiu foarte atent la concertele Live şi Massive Attack. Live au sunat foarte bine, au avut un public ce a cântat aproape la fiecare piesă şi a aplaudat intens iar cântecele lor au "acel ceva" pentru a fi memorabile, dar se plasează prea aproape de zona pop pentru a se potrivi cu festivalul sau cu preferinţele mele. Massive Attack au avut un show de lumini cu mult peste restul formaţiilor dar sunetul nu i-a avantajat, aveam impresia că se aude încet dar, daca ar da mai tare, ar strica boxele - poate că totuşi au o muzică greu de aranjat live. Oricum, şi pentru ei rămâne valabilă nepotrivirea cu atmosfera generală a festivalului.

Ascultasem acasă "Meds", cel mai nou album Placebo, dar nu eram pregătit pentru placerea care avea să fie concertul lor - piesele îmi păruseră bune, găsisem şi două potenţiale hituri, dar atmosfera ce dă identitate discului aveam să o descopăr abia live. N-am idee ce spun versurile, dar a fost de ajuns să văd modul în care reacţiona mulţimea pentru a înţelege că muzica Placebo este despre şi cu dragoste, o dragoste exprimată oarecum indirect, pe care era ciudat să o remarci evadând parca dintre riffurile altminteri alerte, în reacţie cu infexiunile vocii de neconfundat a lui Brian Molko. Publicul părea cuprins de o melancolie contemplativă, ruptă doar de aplauzele puternice de după fiecare piesă. Dacă până la concert preferatele mele erau "Meds" şi "Post Blue", live am fost impresionat de "Blind" şi "Pierrot The Clown". Finalul a venit cu "The Bitter End" şi cu o imagine reprezentativă pentru sentimentul serii: pe un câmp plin de ţigarete şi cutii de bere ca într-o lume post-industrială, în mijlocul unei mulţimi enorme ce se despărţea în tăcere de scenă, doi tineri se sărutau sub o lună psihedelică.

Ziua 3.

Cea mai plină zi a festivalului a început cu austriecii de la Jesus Christ Smokes Holy Gasoline (JCSHG), o trupă ce combină saxofonul cu punk, funk cu oriental şi EMO-core cu ska într-un tot vesel şi plin de energie. A urmat Sebastian Bach care, în cele din urmă, a avut priză la public tot cu vechile piese Skid Row. Die Krupps au avut un show în forţă şi cu un public foarte entuziast, entuziasm care s-a păstrat şi la Opeth. Fundalul scenei a fost coperta celui de-al optulea album al lor şi primul la Roadrunner Records, "Ghost Reveries". Suedezii m-au făcut să schimb eticheta publicului - credeam că preferinţele acestuia se îndreaptă în special spre zona alternativă, dar şi progressive death metal-ul a fost foarte bine primit.

Apoi au fost aduse pe scenă scaunele sculptate - care, nu ştiu de ce, îmi evocă nişte sicrie - ale celor de la Apocalyptica, pe care îi mai văzusem în deschidere la Rammstein în Budapesta. În concertul de atunci fusesem dezamăgit, violoncelele erau parcă prea distorsionate, având un sunet mult prea apropiat de cel al chitarei electrice, formaţia cânta un thrash metal clasic, de bună calitate, nimic de zis, dar aproape fără nimic din atmosfera pe care o aşteptam de la ei. De data aceasta sunetul a fost parcă mai mult în spiritul a ceea ce consider eu că e Apocalyptica, piesele au avut acea tentă soft brodată pe metal ce dă identitate trupei, iar finalul cu "Seemann" al sus-pomeniţilor Rammstein a fost de-a dreptul emoţionant.

După unul dintre cele mai reuşite spectacole din festival ( nemţii de la Oomph!, care m-au făcut să-mi pară rău că nu ştiu multe dintre piesele lor ) au urmat Bloodhound Gang, pe care eu i-aş fi pus headlineri. Charisma şi atitudinea de iresponsabili a făcut ca până şi cele mai grosiere poante - basistul Evil Jared a urinat în capul lui Jimmy Pop - să capete farmec. S-a făcut mişto de Guns'n'Roses, s-au masacrat în cel mai delicios mod piese Depeche Mode, am aflat că "Noi am auzit de Austria, e un frumos oraş din Germania!" sau că "Acest cântec e mai prost până şi decât Campionatul vostru..." E plăcut că trupa îşi adaptează poantele la culoarea locală, am auzit că în show-ul de la Bucureşti au fost pomeniţi Mutu, Laura Andreşan, Monica & Irinel şi cei de la O-zone.

Cu părere de rău că Bloodhound Gang au cântat prea puţin, am ascultat concertul Tool fără să reuşesc să-i văd, ei fiind singura formaţie care a ales să proiecteze visuals pe ecranele puse de-a dreapta şi de-a stânga scenei. Publicul festivalului, foarte tânăr (cred că 80% sub 25 de ani şi 50% sub 20), a dansat, a cântat şi s-a agitat mai mult decât la orice altă formaţie. Tool au cântat în special de pe noul album, "10,000 Days", lansat în Europa la finalul lui aprilie 2006.

Ce pot să spun despre Guns'n'Roses? Poate din cauză că eram prea obosit, poate că a trecut prea multă vreme fără să cânte, poate că, deşi exact asta aşteptam, nu mi-a convenit că sunau exact la fel şi cântau - cu mici excepţii - aceleaşi piese, mi-au părut anacronici, vechi, prafuiţi... Încercam să-mi aduc aminte de vremurile când aş fi dat orice să fiu la un concert de-al lor dar îmi era cu piesă ce trecea din ce în ce mai clar ca, în 2006, Guns'n'Roses nu mă mai interesează. Am plecat înspre cort înainte de final. Ca dovadă că totuşi cândva mi-au plăcut, aveam un sentiment de jenă combinat cu frondă, parcă mă aşteptam să-l aud pe Axl admonestându-mă "Hei, Liviu, unde pleci?", dar Axl nu a zis-o şi trebuie să recunosc că am dormit bine. Cred că, în anii ce au trecut, undeva în cap am pus Guns pe raftul cu "a fost odată ca niciodată... şi nu va mai fi".

Epilog. La două zile după festival mă plimbam în Viena pe cheiul Dunării când mă aud strigat de o voce feminina. "Hey!", spune tipa, arătând spre braţara mea apoi spre a ei, "Nova ROOOCK!" Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

Insula misterioasă. Mailuri de pe Sziget

2007-02-10T19:32:00.000+02:00

(O selecţie de mailuri trimise de la Sziget 2005. Daca pe alocuri unele cuvinte par stalcite, sa stiti ca e un "slang" personal. Daca s-au strecurat greseli de ortografie, aveti in vedere ca mailurile sunt scrise in maxim 20 de minute - timpul regulamentar de net pe insula - si deseori chiar in mai putin timp. )

**** Mail 1 *****

Pe seara asta, despre nebunia limbii maghiare. Asta zici ca e festivalul de la falticeni colt cu urlati, unde nimeni nu se asteapta sa vina picior de strain - toate inscriptiile, toate meniurile, toate injuraturile de pe ziduri sunt in maghiara. Nici un vanzator nu stie engleza. Pana acum, meniurile mele au fost formate din "that one" and "the other one", cu "orangensaft" sau "orange juice" care aici se pronunta, pe intelesul lor, "cappy". Locul e plin de englezi, francezi si nemti dar cred ca doar localnicii reusesc sa manance bine...

Acum o ora am iesit sa beau ceva. Merg eu la un bar - ma doare gatul- si zic:
eu: - I would like something hot.
barmanita: - (emoticon ochi holbati)
eu: - I would like something hot. Do you have coffee, maybe tea?
barmanita: - (figura dezorientata, vorba nesigura) Coffee?
eu: - I would prefer tea. Or anything else that is hot.
barmanita: - Long island cocktail?
eu: - As long as it is hot, ok.
barmanita: - It is strong.
eu: - I don't want something strong! :O

In momentul asta m-am prins ca e de-a dreptul imposibil sa comunic cu ea in engleza asa ca mi-am lipit mana de bar, am luat o figura de om care sufera si am scos printre dinti un sfarait (sssssssffffffffrrrrrr), am ridicat brusc mana de pe bar si am scuturat-o cu disperare, sufland in ea in timpul asta si emitand sunete gen "pfffuu pfffuuu pfuuuu". Am lasat mana inapoi pe bar si am continuat:

eu: - Hot.
barmanita: - Coffee.
eu: - Ok.

Probabil ca a crezut ca sunt prost, mi-a dat restul mai putin cu 60 de forinti. Mi-am dat seama din secunda din care mi l-a dat, dar trebuia sa fiu nebun sa cred ca i-as putea explica ideea de "rest gresit" mimand.

**** Mail 2 ****

= ATENTIE, contine cuvinte maghiare =

Dupa cum spuneam ieri dimineatsa, am fugit singur in oras ca sa ma simt turist. N-am fost chiar cu burta la soare pe malul Dunarii, dar senzatia de vacanta a existat la fiecare pas.

Ca sa ajungi in Buda trebuie sa iei un tren (nu metrou, chiar tren) de la iesirea de pe Obudai Sziget (unde Sziget inseamna insula). De acolo mergi cateva statii pana la Margit Hid (hid inseamna pod). De acolo am luat tramvaiul 4 pana la Nyugati, unde m-am plimbat nitel prin mall (mare mare mare). La intrare se afla cascada Niagara, la poalele careia se afla un mic lac in care poti arunca monede. Tura asta n-am mai aruncat, aruncasem data trecuta cand am fost o moneda de 5000 lei. Magazinul e organizat pe strazi, cel mai mult imi place strada Roosvelt, cred ca din cauza numelui american. (asa se scrie? nu.)

Noroc ca stiu sa numar in germana, am remarcat ca toata lumea stie ceva-ceva, sunt convins ca, datorita istoriei, se studiaza in scoli ca limba preferata. Plus ca probabil ungurii se uitau pe vremea comunismului la teve la "vecinii nemtsi" nu la "vecinii bulgari" cum faceam noi. Cred ca orice vanzator de varsta medie vorbeste o germana decenta. Am baut un suc pe care am dat funf hundert forint.

De la Nyugati am plecat inspre Moskva Ter (unde Ter inseamna piata), tot cu tramvaiul 4 (merge si cu 6). Distanta de cateva statii. De la Moskva ter stiu ca ajungeam la palat, dar ieri am reusit sa ma ratacesc. Nu ca m-ar fi suparat, iubesc sa nu mai stiu unde sunt si sa merg la intamplare pe strazi. Cum mergeam eu asa, am vazut niste scari care pareau ca urca si urca si urca si urca. Mi-am adus aminte de recomandarea Andrei, ca daca vreau sa mai slabesc macar sa urc si sa cobor scarile cand plec la munca, sa renunt la lift, asa ca mi-am spus "Csaba utca*, here I come!" si m-am pus pe urcat. (utca inseamna strada)

Nu stiam la ce ma inham, Csaba asta probabil ca a fost un mare om de are asa o strada, cartier rezidential, numai vilisoare, dealul parea un fel de sfera, cum sa zic, eu parca urcam un meridian iar fiecare intersectie era o paralela. Pe fiecare paralela erau parcate masini, toate luxoase. Am urcat timp de o ora :O, cu pauze de tigara, scarile pareau ca nu se mai termina. Intr-un final am ajuns pe coama dealului, o tanti cu un Mercedes nou-nout imi face semn ca vrea sa parcheze fix pe locul unde imi trageam si eu, cu limba pe afara, ce mai ramasese din suflet si plamani, tragand cu sete dintr-un Marlboro (ti-am spus ca pe insula se vinde doar PallMall?) Las tantea sa parcheze si o intreb incotro se afla Dunarea, imi raspunde prompt ca in jos, eu exclam "NOOO, NOT THE STAIRS!" ea zambeste sadic si scoate o harta si imi arata unde sunt. Empresionata totusi de starea mea, imi spune ca pot sa nu cobor chiar tot, sa merg mai jos cu trei paralele si apoi sa tin Gyorgy Rath Utca pana ce dau in Dunau. Asa am si facut si, dupa inca vreo jumatate de ora, m-am trezit la Deli Palyaudvar (unde Palyaudvar e gara). De acolo am luat tramvaiul inapoi la Moskva Ter si de data asta n-am mai gresit drumul spre palat. La palat si la Our Lady Church buluc de chinezi cu aparate. Ca un obisnuit al locului ce ma simteam (pe bune, ce frumos e sa ai empresia ca tu stii mai multe decat resul lumii...) m-am dus la funicular. Ca dovada ca nici eu nu stiu chiar tot, abia acum am remarcat un aparat de facut monede-suvenir. Bagi 200 de forinti si invarti de o maneta si astfel presezi TU mondeda (care iese de 2 forinti, desi nu cred ca e valabila :) ). Mi-am facut un suvenir cu palatul parlamentului, e draguta. Am luat apoi funicularul pana la Lanchid (Chain Bridge) si m-am dus in centru, unde am mancat. Cum parea sa inceapa ploaia, m-am intors pe insula.

- Concertele -

Nu stiu daca mai tii minte sentimentul cand ai avut primul televizor cu telecomanda, nevoia aia de a schimba incontinuu canalele, poate-poate dincolo e mai bine. Cam asa am fost eu aici cu concertele, n-am stiut niciodata ce sa aleg, intre atatea scene. Daca n-ar fi distantele - de la cortul meu, asezat langa Main Stage, pana la HammerWorld Stage sunt vreo trei kilometri - cred ca as fugi toata seara in cerc de la o scena la alta. Ieri am stat si m-am gandit ce sa fac si, respectand paralela cu televizorul, m-am gandit ce ma face pe mine sa aleg un anume canal in detrimentul altuia. Am gasit drept criterii:
- am vazut filmul respectiv
- am auzit de filmul el
- stiu actorii din el si imi plac
- cand nici unul din criteriile de mai sus nu se aplica, imi place genul filmului.
Booon, deci cum alegem un concert? De auzit n-am auzit de nimeni, de ascultat n-am ascultat pe nimeni, deci criteriul genului ar trebui sa primeze. Eee, aici era o chestie mai veche, nuj daca ti-am zis-o, cand am fost la concert la Megadeth am avut o revelatie, m-am prins ca eu n-am fost niciodata rocker, ci doar "ascultator de muzica rock". Iubesc muzica rock, e cea mai in armonie cu, nuj, "sentimentul meu muzical", dar nu-mi plac rockerii si nu o sa pot avea vreodata ceva din manifestarile lor. As fi un jazzman mult mai reusit, doar imi plac whisky-ul si trabucele... Deci, avand in vedere ca nu ma simt in largul meu printre oamenii de la HammerWorld si, in plus, e atat de departe incat imi vine sa iau taxiul, m-am gandit sa stau "pe langa casa", la Main Stage.

Am ajuns la sase la Zen (un barulet de langa scena) si mi-am luat niste bautura. Am ascultat The Wailers, o formatie raggae din Jamaica, cantau coveruri dupa Marley si sunau bine, mi-au placut. Apoi trebuiau sa cante "The Game", niste rapperi din state, dar n-au mai venit. In locul lor au cantat niste frantzuji, un punk-pop-rock excelent, amuzant, vesel, fix in spiritul francez. Pe muzica astora cred ca pana si eu puteam sa agat :D, ma gandeam ce sa spun unei domnisoare unguroaice "Tu e tre simpa" "Du bist zer zumpatish" "You're so... funny?", da' mai bine il intreb pe Szolt azi. Cum gradele alcolului baut nu prea compensau temperatura de afara (cand venisem erau 24, acum deja erau 18 grade) m-am dus la cort sa ma imbrac mai gros, cu hanoracul ala de seamana cu al tau. Cand m-am intors cantau "The Brand New Heavies", muzica de dans, chestii, am stat nitel si apoi am fugit la net. La iesire m-am oprit la cortul Dreher, acolo e karaoke, muzica buna (Peppers, Hendrix, Motorhead, Metallica, Sex Pistols...) si atmosfera. Am stat ce-am stat si am plecat sa mananc, am mai trecut pe la scena principala unde cantau doo negrese grase, ceva ca nu-s fete cuminti, dadeau din fundurile alea mari si se simteau bine, am inteles ca-s formatie cunoscuta dar imi scapa numele acum.

Cam atat despre concerte. Dar de azi, revenge is mine, incepe sa se cante si rock pe Main Stage, cu headlineri Korn. Io nuj nimic despre baietii astia, sper sa-mi placa.

Continuarea in ziua 4. Vezi ca inca n-am ajuns sa comentez si impresii, un mail maaaare trebuie sa fie despre "moduri de distractie" si altul despre "free stuff".

Send.

**** Mail 3 ****

- In ziua a patra, Liviu s-a odihnit -

Dupa cum iti spuneam, aveam chef de strand. Am plecat la informatii, am intrebat unde se afla, e pe undeva pe langa politie, politia stiam unde e asa ca l-am gasit repede. O pajiste pe care erau trantite cateva scaune, cateva sezlonguri, cateva gagici si niste neni si un gard mare si cu paznici ce imprejmuia o piscina de 50x20 metri. In fata gardului, o coada impresionanta. Am renuntat instantaneu, mi-am spus "Da' ce, in cort nu pot sa ma odihnesc?" si asa am si facut.

Ca orice om normal, am plecat in vacanta cu ceva carti. Ieri m-am apucat de "Comedii la portile orientului" de Plesu. Efectiv delicioasa, sa nu o lasi din mana, nu altceva. Cum sentimentul (ce vrea sa fie) principal la Sziget e libertatea, mi-am spus ca un om ce sade si citeste pe o saltea de izopren pe un camp plin cu oameni ce dau din cap n-ar fi tocmai o mare ciudatenie, asa ca m-am delectat cu Plesu de-a lungul a doua concerte, Mando Diao si Tankcsapda. In timpul asta a trebuit sa fiu atent sa nu ma inec cu berea, asa de des pufneam in ras - o sa-ti scriu si tie un fragment cand o sa fie vreme, chiar as vrea sa citesti carticica.

Dar sa vedem ce concerte au fost ieri:

- Les Tambour du Bronx (F): un fel de Sistem de la noi, nejte baieti draguti la bustul gol ce dau cu violenta in niste butoaie. Acu' m-am prins ca pentru gagici probabil ca treaba asta e destul de sexy,adevarul e ca aratau ca niste animale dezlantuite. Uatever, io n-am stat prea mult sa-i vad, m-am dus sa mananc.
- Mando Diao (S): cea mai reusita trupa a serii. Nuj sa descriu ce cantau, cred ca rock pur si simplu, dar sunau bine.
- Tankcsapda (Hu): un fel de Iris ai ungurilor, cel putin prin popularitate. Ca stil, sunau nitel mai "dur" ca ai nostri, daca ma iau dupa pliantul de la festival sunt "motorhead-ieni" (unde Motorhead e o mare formatie thrash). Nu suna rau. Ma enervau ca vorbeau cu publicul in ungureste... dar na, devin obsedat.
- Korn (USA): m-am prins de ce n-am retinut io nimic despre formatia asta, desi e asa de cunoscuta. Pur si simplu canta prost. Da' raaaau de tot. E drept, baietasii se miscau bine pe scena si aratau ca scosi din cutie, aveau miscari de membre (brate si picioare) violente, energice, daca televizorul era pe mute spuneai "mamaaaa, ce concert". Dar din pacate aseara MainStage-ul nu era pe mute, asa ca se auzea clar ca baiatul ala fromosel ce incerca sa ne spuna ceva n-are pic de voce, iar aia de se agitau cu instrumentele probabil ca dadeau mai mult pe langa, ca de auzit se auzea ceva... nuj cum sa spun, apatic cred ca e cuvantul cel mai potrivit.
Dupa ce am stat nitel la Korn (si rabdarea mea are o limita) m-am dus sa ma culc.

**** Mail 4 ****

In mod poate ciudat, cel mai interesant lucru la Sziget nu e muzica, mai importanta pare atmosfera, ingramadeala mare de corturi ale organizatorilor, fiecare cu specificul lui. Majoritatea atractiilor sunt gratuite.

- De cum intri pe poarta, dai peste cortul "Learn hungarian". De doua zile incerc sa invat si eu cate ceva si mereu cand trec pe acolo este inchis, desi pana sa am dorinta asta era mereu cate un profesor disponibil. In fine, poate reusesc pana nu e prea tarziu.
- Imediat langa se gaseste Poarta Casatoriilor, un arc sub care te poti casatori indiferent de culoare, sex,religie sau chiar regn. Cred ca se pot oficia si casatorii in contumacie, de exemplu anul trecut un tip s-a casatorit cu un colt din scena principala - sa-mi spui daca vrei sa ne scot certificat. :p
- Vorbeam intr-un mail anterior de corturile Uniunii Europene; eu am trecut pe acolo in dorinta de a juca la loterie, pe un banner scria "UE Toto", sper ca am inteles corect, doar ca, din pacate, toate informatiile afisate erau -evident- in maghiara. De fapt mint, mai era o pancarta pe care scria "Free Quizes" si "IQ Test" dar mi-a fost frica sa ma apropii, probabil chestionarele erau concepute tot in limba lor.
- Pe aceasi alee sunt, in continuare, corturile de "meserii" - acolo ai ocazia sa afli cum se sculpteaza in lemn, exista materiale de citit -de data asta, internationale- si posibilitatea sa iti sculptezi tu ce vrei. Lucrarile mai reusite cred ca sunt expuse si vandute. Langa cortul sculptorilor se afla cortul olarilor, si apoi cel al desenatorilor. La desenatori poti sa faci un desen pe o tema data (alta in fiecare zi) si sa primesti in schimb un baton de ciocolata. Tema de ieri a fost "The way of life", am fost tentat sa imi incerc talentul, voiam sa fac o fata umana pe care sa adaug zone de riduri, zone pe care sa le incercuiesc intr-un fel de bule numerotate si in legenda desenului sa trec, pentru fiecare bula, un interval de varsta. Apoi m-am gandit ca mai bine imi cumpar o ciocolata... dar azi imi pare putin rau.
- Tot pe ideea de gratis merge si Hare Krishna, o prezenta deja traditionala la Sziget. La cortul lor se distribuie mancare intre orele 14-20. Cine doreste poate dona cate ceva intr-o urna special amenajata, dar nu este obligatoriu; lumea lasa in general o moneda de 50 de forinti (o masa decenta costa pe insula peste 1000 Ft). Mancarea este vegetariana si formata dintr-o fiertura din diverse legume, o chifla si un desert. Cand am mancat acolo am putut identifica porumb, mazare si fasole verde in fiertura (avea un gust rezonabil, desi eu as mai fi adaugat ceva sare) iar prajitura era un fel de halva turceasca, nu stiu daca ai mancat vreodata, cred ca e specific dobrogeana, nu mai stiu cum se face, dar cred ca la baza se afla gris fiert si cacao care apoi se rumeneste putin in tigaie. E totusi foarte posibil sa gresesc, dar gustul il stiu destul de bine. Pe durata mesei poti sta turceste in cortul lor, pe scena canta diverse formatii sau e o tanti care danseaza imbracata in costum traditional indian. Intre orele 15-17 un nene tine diverse prelegeri in maghiara; exista si un translator in engleza, am stat odata vreo 10 minute si i-am ascultat. Filozofie simplista ("noi suntem suflet si nu corp" etc.) dar expusa intr-un mod eficient, prin mici povestiri. Pe seara pe scena urca o trupa de metal (!) ce face diverse improvizatii, repetand obsesiv refrenul pe care-l stiu deja pe dinafara (Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare / Hare Rama, Hare Rama, Rama Rama, Hare Hare). Intr-o seara a fost o formatie raggae care canta acelasi lucru. E interesant sa faci muzica scapand de teroarea versurilor. Si nici de lipsa de mesaj nu-i poti acuza...
- Daca vezi pe insula oameni mergand cu multe-multe pahare goale de bere in carca, sa stii ca nu sunt niste colectionari excentrici si nici ecologisti de vocatie. Sunt ecologisti interesati - la 480 de pahare predate primesti gratis un tricou de 4800 de forinti. 10 forinti un pahar nu e un pret chiar rau, daca ai rabdare si chef faci cate un tricou pe seara, la cate beri se beau pe toata insula. E de ajuns sa stai putin pe la berariile de langa HammerWorld stage. Tot in zona respectiva, daca esti insetat si fara bani, poti bea gratis o bautura racoritoare.

Insula mai are si alte atractii care nu-mi vin in cap acum. Printre cele mai placute locuri (din puctul meu de vedere) se numara zona rasta man-ilor, unde se poate bea ceai pe placute de lemn intinse prin iarba, placute pe care se sta turceste. Tot aici se poate fuma narghilea, iar la un cort se sta pe saci plini cu paie pusi pe un asternut de paie, sacii sunt comozi si dau o atmosfera campeneasca locului, atmosfera ce merge de minune in combinatie cu muzica linistita ce se asculta in zona. Ce e mai ciudat este ca zona asta cu paie este inconjurata de torte care mai si functioneaza... zilele trecute am vazut o tipa smulgand din pamant o torta pentru a-i aprinde tigara prietenului; desi a infipt-o inapoi, operatia nu i-a reusit foarte bine, m-a facut sa am un sentiment de nesiguranta. Poate cel mai linistit loc este Djuice Chill Out, un fel de carusel in care locul caluseilor a fost luat de hamace. Fiecare hamac are o pereche de casti la care se asculta -evident- chill out. Multi oameni stau acolo sa se bronzeze, ba chiar sa doarma la soare.

Una dintre atractiile importante dar pe care nu le-am vizitat inca (pe motiv de inghesuiala la poarta) este Luminariumul. Cum nu l-am vazut inca, o sa dau un link, eu m-am mirat citind despre el.
http://www.sziget.hu/festival_english/program_details/szinpad65108
Cam atat pe dupa amiaza asta, poate mai scriu dupa concerte.

**** Mail 5 ****

Cred ca formatiile mici sau la inceput de drum au un punct comun cu formatiile cu adevarat mari: frica de public si placerea de a canta. O astfel de formatie isi incepe fiecare concert ca pe o provocare, publicul se afla acolo pentru a fi cucerit si nu pentru ca este deja cucerit, nu pentru a se prosterna in fata idolilor. Poate de aia nu mi-a placut Korn, in afara de faptul ca nu le vad nici un merit deosebit in muzica, venisera acolo pentru a fi pupati in fund atat de presa cat si public. Nu merci, nu sunt genul.

De ce introducerea? Asa, pentru ca Juliette & The Licks sunt evident la inceput, erau nesiguri pe public, l-au asigurat de cateva ori ca "o sa fie bine", "chiar daca nu stiti piesele", stangacii care m-au amuzat. Nu cred ca am cum sa fiu obiectiv, mie de tanti Lewis mi-a placut dintotdeauna, imi pare ca e printre putinele tipe pe care le prinde o atitudine "nasty" si ea a avut grija sa dea dovada de destula.

Dupa cum ziceam si ieri, a aparut pe scena intr-un tricou rosu, cu niste ciorapi luciosi, cu niste coarne pe cap (noroc ca le-a dat rapid jos, erau oribile) si, evident, chiloti albi. Muzica e "zbantuita", un rock agreabil, fara experiente stranii, o chitara suna la ei ca o chitara (sa nu revin la Korn) iar vocea Juliettei e chiar buna. As zice ca are un timbru asemanator cu cel al lui Courtney Love, solista la Hole, fosta nevasta a lui Kurt Cobain (sau nevasta fostului Kurt Cobain, nuj cum sa scriu). Prezenta scenica a fost in linia aceleiasi doamne rock, dupa cum spuneam chilotii aia au jucat un rol destul de important in showul ei, acum ce sa zic, mie imi pare ca tipa arata bine... La un moment dat publicul a dat dovada proastei cresteri de care dispune, tantea era emotionata si cam fara suflu dupa o piesa si a zis ceva de genul "ee, pana beau eu o gura de apa, mai spuneti si voi ceva" la care partea din fata scenei a reactionat prompt: "Fuck you!" (nu, nu o injurau). Intr-un oarecare fel, ea o ceruse, desi cred ca nu o merita. Pana la urma relatia formatie-public a fost una reusita, finalul a fost de-a dreptul fantastic. Piesele au fost in marea lor majoritate deosebit de dansabile, de o calitate buna. Vreo patru foarte bune, vreo patru proaste, restul ok.

La Franz Ferdinand nu stiu ce sa comentez. N-aveam chef cand am ajuns la concert, incepusera deja de vreo zece minute, nu aveam nici un fel de asteptari, retinusem vreo doua clipuri pe MTV a caror melodie imi paruse de o calitate rezonabila dar nedepasind banalul. Voiam si la toaleta, cu toate astea nu m-am miscat de acolo pana la finalul concertului. Daca Juliette & the Licks sunt o formatie tanara de care nu am auzit, Franz Ferdinand sunt o formatie mare de care n-am auzit. Atata energie iesea din baietii astia incat nu puteai sa nu ramai mirat, eventual bataind din picior fara sa iti dai seama si izbucnind in aplauze la sfarsitul fiecarei piese. E ciudat, dat fiind ca sunt patru tipi nu tocmai atragatori, au mai degraba figuri stranii (valeu, ce se vede pe fata lor ca-s englezi) si nici show-ul nu pot spune ca are ceva special, pur si simplu stau cu chitarele in brate si canta. Dar au ritm, dictie, sarm, eee, gata, ce sa mai zic, daca am spus ca vreau sa le cumpar discul deja inseamna mult...

**** Mail 6 ****

Si era muzica. Vorbeam ieri despre formatii mici si formatii mari, despre cantatul de placere si cantatul ca profesie. Nick Cave & The Bad Seeds nu pot fi catalogati, nu isi au locul in nici una din grupele de mai sus, nu stiu daca le place sau nu sa cante, nu stiu daca au sau nu nevoie de public, nu se poate spune ce simteau ei pe scena, de fapt, nu cred ca o emotie umana le poate fi atribuita, muzica lor nu lasa nici o sansa de transgresare, animalul dance este tinut in cusca alaturi de animalul divinatoriu, Cave nu crede in descatusari sau epifanii, sunetele de ieri erau sunetele unei muzici izvorate din intelect, un intelect degradat, corupt, pervers, de o nebunie viscerala, imanenta, fara nici o legatura cu glamour-ul exhibitionist al unui, de exemplu, Marilyn Manson. Cave nu iti face cu ochiul in timp ce iti spune "Vezi ce nebun sunt?", de fapt, nici nu iti spune, el pur si simplu exista si canta.

Sentimentul ce l-am avut pe parcursul primelor piese a fost unul de angoasa combinata cu placere, scuza-mi comparatia, era un fel de prima masturbare marcata de frica orgasmului si insotita de certitudinea ca va trebui sa continui. A fost inca de la inceput clar ca singurele abordari posibile erau fie mirarea tampa, cu indexul atintit spre monstrul de pe scena, cu reactia olteanului in fata girafei ("Asa ceva nu exista!"), fie intelectualizarea perceptiei, filtrarea fiecarui sunet prin creier in drumul spre inima.

Daca mi-a placut? Nu stiu... Fiecare piesa era excelent compusa, nu au existat pasaje in plus sau in minus, nu au existat disonante (mai exact, piesele erau coerente cu ele insele in cacofonia lor programata), intreg recitalul a fost "rotund", fara imperfectiuni. Nu cred totusi ca au cum sa fie cu adevarat mari, le lipseste accesul la universalitate, este imposibil ca mase mari de oameni sa simta intr-un mod pana intr-atat de alterat. Totusi am remarcat in public cateva perechi ce schitau, timid, miscari de blues, incercand o umanizare a stranietatii ce ni se infatisa. Am convingerea ca n-au priceput mare lucru.

*** Mail 7 ****

MainStage cu The Hives, Sex Action si Good Charlotte. Doar de Good Charlotte auzisem si asta probabil pentru ca-s americani, astia din state au intotdeauna managementul mai bun decat muzica sau, in orice caz, mai bun decat confratii europeni intr-ale cantatului.

The Hives sunt niste pusti alintati, se zvapaiau tare pe scena si flirtau cu publicul ("i can read your minds. yes, i know what you are thinking. there are three people in the crowd who think that we suck.") Muzica era cam galagioasa si cam fara sens, dar showul era excelent. Ma pregateam sa plec cand am avut unul din cele mai frumoase momente de la festival. Eram acum vreo doi ani, poate trei, pe terasa la Laptarie. Vreo doua noaptea, aproape de ora inchiderii, terasa pustie, barmanul isi facea de cap cu muzica si a pus o piesa excelenta, eram tare bucuros... Am incercat sa retin versurile, doar ca nu prea le intelegeam. Nu stiam nici cine canta, ca sa pot face un google reusit, dar piesa mi-a ramas in cap. Ei bine, The Hives si-au incheiat concertul cu piesa asta si mi-au facut dupa-amiaza tare placuta. (nota: e vorba despre "Hate to say I told you so")

M-am dus apoi sa vad daca Buena Vista Social Club canta sau nu. Cantau, intr-o multime de neimaginat, nici la MainStage nu vazusem asa ceva, am incercat sa-mi fac cat de cat loc, mi-am pus ziarul intre pardon fundul obosit si iarba si am stat vreme de ceva piese. Sunau bine, dar multimea era prea mare si prea dornica sa cante, asa ca uneori aproape ca nu mai auzeam formatia. M-am dus catre scena principala ca sa prin si eu nitel Sex Action :) si am ajuns chiar la inceputul showului topless. Ce pot sa zic, a fost destul de placut.

Despre Good Charlotte auzisem doar ca-s o "college band" - asa si sunau, am stat cateva piese si m-am cam plictisit. Nu mai aveam tigari si pe toata insula tigarile se vandusera, mai exista doar Pall Mall Lights Menthol, asa ca am considerat ca e vremea sa ma duc la culcare. Pe la 11 jumate - 12 Andra si cu Adi au vrut sa ma ia la Paul van Dyk. Nu m-am dus.

Pipú

2007-02-10T19:29:00.000+02:00

(Scris în joacă pe un forum, pentru un "Concurs de texte proaste". N-a câştigat, şi nu pot sa mă decid dacă asta e bine sau rău.)

- Frate, cu cât dai doza? Albinosul privea ciudat, amuşinând parcă gaborul din mine. Adevărul este că avea la ce să se uite, ofeream un adevărat spectacol - eram nesigur, mă aflam pentru prima dată pe străzile mizere din arondismentul Perif2, era pentru prima dată când voiam să iau o doză deşi habar n-aveam cum e. Eram nedormit de trei zile, rătăceam prin baruri de la Ziua Androginului în căutarea a nu-ştiu-ce inefabil care, exact în momentul în care simţeam că-l pot defini, îmi scăpa. Nu eram singur - luasem după mine câinele ce-l găsisem printre pubele. Îl botezasem Calu, după un proverb stupid, auzit la HyperEnciclopedia, pe care nu l-am înţeles niciodata: "Calul face, calul trage". Nu era numele lui adevărat, auzisem golanii de pe strada 3 strigându-l uneori "Fetiţa", apoi izbucnind în râsete groase. Nu-mi plăcea cum sună Fetiţa, numai rostirea numelui şi făcea ca gândurile să mi se înceţoşeze în cap, aveam convingerea că reprezintă ceva vulgar, mă ducea cu gândul la o copilărie pe care, fireşte, nu aveam cum să mi-o mai amintesc. Amintirile se şterg la vârsta majoratului, copilăria reprezintă o perioadă interzisă. "Calu. Numele tău e Calu".
-DISPARI, Pipú! îmi spuse Albinosul. N-am nimic pentru tine.
Atunci l-am tăiat. A fost o pornire de moment; poate ar fi trebuit să mă rog de el, poate ar fi trebuit să caut un alt traficant... dar nu-mi place să mi se spună Pipú la fel cum nu-mi place cum sună Fetiţa. Oricum n-am timp de remuşcări; gaborii vor fi aici în câteva minute. Probabil că nu le pasă că un alt traficant e mort, dar vor să pună ei mâna pe marfă. Încep să îl pipăi febril, încercând ca sângele să nu-mi facă greaţă. Încă se prelinge prin gaura din gât iar Calu a început să îl lingă; simt disperarea cum urcă şi încep să aiurez, amestecând cuvinte fără sens cu discursul Secretarului 5 de la festivitate: "Mami..." "... în această zi în care comemoram..." "...eliberarea rasei umane..." "Tati!" "... egalitatea în cea mai înaltă formă a sa". AM GASIT! Pastilele erau mici şi pătrate, în două culori. Aleg la nimereală o pastilă albastră şi o înghit, le împrăştii pe restul pe trotoar şi o rup la fugă pe aleile în zig zag, încercând să mă rătăcesc. Dintr-o dată simt cum pastila îşi face efectul, fuga mi se potoleşte în timp ce mirarea pune stăpânire pe mine. Între picioare îmi creştea, ca o amintire străveche, o pulă.

Cum mi-am petrecut vacanta (compunere)

2007-02-10T19:27:00.000+02:00

(text scris prin 2004)

Vacanta a inceput abrupt, cu trezirea la sapte dimineata, fuga pana la firma unde am baut cafeaua si m-am conversat morocanos, dar reusind sa-mi pastrez politetea, cu sefa firmei-sora, incantata ca poate sa-mi dea diverse tips-uri si mai bucuroasa decat mine ca imi voi cumpara blugi si pantofi, blugi si pantofi spre care am fugit cu un taxi si pe care i-am cumparat in graba, cu ajutorul vanzatoarelor care au fost ca de obicei amabile, probabil si datorita privirii mele de copil speriat, privire ce apare intotdeauna cand vizitez un magazin plin de haine si alte accesorii de imbracat, un templu al femeilor, caci pentru cine ne imbracam sau calcam sau incercam sa aratam macar decent daca nu pentru femei, nu-mi dau seama daca facem asta de frica, rusine complezenta sau poate dintr-o minima cochetarie, uneori mai dorim si anumite avantaje, dar pentru ele a fost intotdeauna o incantare alegerea din multitudinea de oferte colorate pe care trebuie sa le incerci, rabdarea in a proba nu le-a lipsit niciodata ("nu-i asa ca si asta imi vine bine?", "dar de asta ce zici?"), am incercat odata sa numar cate toalete schimba pe parcursul unui episod carry din sex&the city dar am renuntat, pentru a avea o sansa ar trebui un episod filmat in intregime la strand, dar cum spuneam, vanzatoarele au fost foarte dragute, cred ca puteam sa le cer sa facem si sex, un barbat dezorientat trezeste intotdeauna instincte nebanuite, dar ma grabeam, am iesit incarcat cu cinci pungi blestemand caldura, transpiratia si inspiratia divina care ne-a dat doar doua brate - am fost mereu gelos pe caracatite - am sarit intr-un taxi, m-am dus pana acasa sa las bagajele, era un domn care asculta manele si avea scaunele daciei tapitate cu imitatie de piele rosie, era vitezoman dar imi folosea asa ca l-am rugat sa ma astepte, m-am dovedit inspirat, in jumatate de ora eram deja la pasapoarte si peste inca cinci minute tineam in portofel actele complete pentru drum. Poate nu v-am spus, dar in vacanta asta s-au intamplat multe lucruri pentru prima data, desi nu sunt chiar mic e pentru prima data cand am pasaport si e pentru prima data cand ies din tara, pana acum nu am fost destul de interesat dar era totusi momentul si, mai amuzant poate, e pentru prima data cand am un bagaj care se face carucior cu rotile, pana acum am calatorit doar fara bagaje, detest sa car asa ca n-am avut nevoie de unul, dar acum era o ocazie speciala si la putin timp dupa ce m-am intors acasa cu actele am inghesuit rapid doua tricouri, o geaca subtire, un pulover, o punga de cosmetice, un cartus de tigari si sase carti in bagaj si am plecat pana la firma sa las cheia colegului care va avea grija de motan in timpul cat voi lipsi, mi-am luat la revedere si am inceput sa imping caruciorul, foarte bucuros ca strada mea a fost de curand asfaltata pana la colt unde voi putea gasi un taxi sa ma duca la gara. Caruciorul se lasa foarte greu impins, ma facea sa imi aduc aminte de carucioarele de butelii de pe vremuri sau de carutul pe care il impingea tata vara cand cumpara pepeni cu sacul pe care apoi ii depozitam in balcon, dar eram totusi vesel, plecam spre gara, dimineata urma sa trec granita, afara era cumplit de cald dar nu-mi pasa, am ajuns rapid in gara unde am remarcat uimit ca un bagaj de genul meu se trage, nu se impinge, mi-a servit drept model o doamna cu un copil, n-am apucat sa-i multumesc si probabil s-ar fi uitat ciudat la mine daca as fi facut-o, m-am grabit sa mai imi cumpar doua pachete de tigari pentru drum si niste sanvisuri si apa, am remarcat din nou cu regret ca e tare greu sa bagi restul inapoi in portofel cu ambele mani ocupate si m-am urcat in tren. Aici am vazut ca impart cuseta cu o duduie pe la douazecisi spre treizeci care mi-a aruncat o privire scarbit tematoare, de parca as fi fost vinovat cu ceva de apartenenta mea la sexul masculin, am vrut sa o asigur ca iau bromura si in caz de urgenta am prezervative, dar nu-mi place sa mint, asa ca am intrebat-o daca se poate fuma, pe hol nu zaream nici o scrumiera, a devenit cu atat mai stresata, mi-a marturisit ca nu fumeaza, deja eram un detracat si in aer plutea iminenta violului dar ne-a salvat un personaj vanzand reviste "expirate" dupa cum s-a exprimat tipa si s-ar parea ca participarea mea (falsa, s-ar parea ca uneori trebuie sa minti) la indignarea ei contra speculantilor, profitori de pe urma naivitatii calatorilor, a convins-o de bunele mele intentii. Cum vagonul era intr-adevar de nefumatori, m-am dus la vagonul bar si am fumat in voie in compania unui pahar de whisky, timp de cateva ore, perioada dupa care vagonul s-a animat brusc la aparitia a doua surori, imbracate cat se poate de complementar, una avea bluza alba si fusta neagra cu chiloti albi, cealalta avea bluza neagra cu fusta alba si chiloti negri, am meditat o vreme la moda asortarii chilotilor cu bluza, am raspuns cum m-am priceput barmanului care imi facea cu ochiul, incantat de prezenta "surorilor Sirius", cum le botezasem, barul era pentru el intr-un fel de happy-hour in timp ce eu ma gandeam la tehnica flatarii si la ce reactie ar avea sora mai mare daca i-as spune ca adancul albastrului din ochii ei da o tenta psihedelica tabloului alminteri monocrom, probabil ca ar fi ras, am ras si eu la gandul ca m-as fi balbait la asa o propozitie, paharele erau deja destule, barmanul era deja mai incantat de prezenta mea decat de a lor, schimbasem niste euro la el, ramasesem fara lei, lasasem un bacsis bunicel, cand surorile Sirius (alb negru) au preluat barul si toate sticlele, barmanul era prea beat si deja era cu cea mica intr-un colt, aveau alte treburi, sora cea mare s-a oferit sa-mi faca cinste cu un pahar enorm de whisky, era aproape aradul, asa ca am considerat ca e vremea sa merg sa mai fac o vizita duduiei cu frica de viol, acum parea de-a dreptul dispusa, m-am refugiat pe hol si a venit vama, eram destul de ametit cat sa ma amuze teribil seriozitatea vamesilor, poate ca am raspuns prea hotarat afirmativ la intrebarea vamesilor unguri daca am tigari asa ca mi-a fost controlat bagajul in timp ce eu eram cu gura pana la urechi de ras, om mai habotnic ca mine in respectarea legilor probabil ca inca nu s-a inventat, dar n-avea decat sa-si piarda timpul, trenul s-a miscat dupa o vreme, am adormit si m-am trezit la Viena.

[...]

Acum stau in balcon si fumez, ascult Coltrane si ma simt putin batran, am pe monitor un fisier text care incepe cu "Vacanta a inceput abrupt, cu trezirea la sapte dimineata, fuga pana la firma unde am baut cafeaua si m-am conversat" dar nu, nu o sa dau copy paste la tot fisierul, nu cred ca v-as pacali sa-l mai cititi inca o data, va cred destul de destepti, asa ca probabil stiti ca nici macar n-am cum sa fiu acum in balcon si sa fumez, dar macar sa ma credeti ca ascult Coltrane, desi batran nu ma mai simt de jumatate de ora...

Drumuri

2007-02-08T14:06:00.000+02:00

Într-o staţie de metrou aproape goală, o tânără şi prietenul ei cu cercel în ureche palmează o ţigară lângă automatul de cafea. Am pentru o secundă în ochi şi pe faţă dezaprobarea omului matur pentru încalcarea regulilor. Îmi dau repede doua palme în gând şi afişez un zâmbet complice, dar e prea târziu: fata mi-a prins privirea şi a stins ţigara. Să ştii că n-aş fi spus...

***

E noapte şi stau în staţia de 105 de la Basarab. În faţa mea o domnişoară face semne de "La revedere" către un autobuz de Găeşti din care un tânăr îi trimite bezele. Tipul începe să îşi mişte buzele într-un fel de sărut, închide ochii şi se scălâmbăie grotesc în timp ce domnişoara se uită în altă parte iar eu trăiesc senzaţia tâmpită că toate săruturile lui (muteşti, de peşte în acvariu - clişeu inevitabil - şi prin urmare reci, moarte) ajung pe mine. Autobuzul pleacă şi eu rămân cu imaginea tipului pe retină şi e aşa de urât încât, dacă nu mi-ar părea de prost gust, aş invita fata la o cafea.

***

Azi am văzut un om cu sacoşă "Adrian Năstase preşedinte". Uitasem!

***

Locuiam în Măgurele, la căminele Fizicii, şi făceam naveta până în Bucureşti. Era vară. Îmi intrase ceva în ochi şi m-am oprit la capăt de Rahova să îmi calmez disconfortul cu o îngeţată. Vânzătoarea, mamă universală, planturoasă şi inocentă în uniforma ei albă, se topeşte toată când îmi vede faţa şiroind de lacrimi: "Vai, dar de ce plângeţi? Nu trebuie să plângeţi..." Mi-ar fi dat toată toneta pe gratis, dar am oprit-o cu un zâmbet şi cu o explicaţie. Am fost fericit toată ziua.

***

"Animale! Sunteţi cu toţii nişte animale!". Sunt în metrou şi sunt nervos. Arunc pasagerii pe un covor de iarbă şi îi văd cum stau unul lângă altul alienaţi, cu priviri pierdute, agăţaţi de bare în poziţii nefireşti şi îmi realizez greşeala, cuşca în care stăm e teribil de umană şi covorul de iarbă cumplit de ireal. Metroul ca dovadă a desprinderii de natură. Mă calmez şi mă uit mai atent, scormonesc în detalii şi găsesc câţiva cimpanzei voioşi, antilope tinere şi căţeluşi linguşitori, feline, sconcşi şi maimuţe bătrâne şi triste. Iluzia începea să capete consistenţă când mă simt atins de urangutanul de lângă mine. Mârâi şi revin la starea umană, sunt din nou în cutia cu pereţi pictaţi şi scaune roşii a metroului dar senzaţia de menajerie mai stă cu mine preţ de o staţie.

***

Dacă maşinile s-ar vinde la pachet cu bucăţi de oraş, azi aproape că aş cumpăra.

Eu, Kafka şi poliţistul. Cum am furat chiloţii doamnei

2006-11-08T17:12:00.000+02:00

Mă rugase acum ceva vreme o prietenă să scriu despre discriminare, despre populaţia romă. Ideea era că o imagine negativă bazată pe prejudecăţi şi formată în lipsa unei cunoaşteri "la prima mână" conduce la generalizări şi că generalizările conduc la discriminare. Ar fi trebuit să pun accent pe ideea că "generalizările sunt absurde şi nedrepte", un lucru de bun simţ dar care e atât de des ignorat. O întrebare simplă dar la care nu ne gândim niciodată este "cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom?" Prima mea reacţie a fost "Kafka, frate!", mă şi vedeam rescriind povestea lui Gregor Samsa în cheie autohtonă... M-am răzgândit destul de repede, prefer să vă spun o poveste trăită de mine.

Era o seară obişnuită în cartierul X. Grupuri de tineri se strângeau în faţa blocurilor. Se asculta muzică, se înjurau profesori, se cucereau fete. Lumea la crepuscul căpăta o aură de mister, extraordinarul şi banalitatea deveneau concepte relative. Neobişnuitul serii a venit de la Dan: "Băi, aseară am fost dat afară din casă şi am dormit în scara doi, la etajul şapte, am găsit un pat acolo..." Simţeam nevoia să vedem, aşa că eu şi cu Nicu ne-am hotărât să urcăm pe scările lipsite de lumină. Pe la etajul patru, o uşă s-a deschis brusc şi s-au auzit ţipete.
- Hoţul, hoţul!! Aţi venit iar la furat, nu v-ar ajunge!
Sunt un leneş. Nu-mi place să fug. În timp ce Nicu dispărea rapid pe trepte, eu m-am trezit faţă în faţă cu o femeie corpolentă, tipul clasic de gospodină, cu părul permanent, îmbrăcată în haine "de casă" (adică îngrozitoare), agitată şi roşie la faţă.
- Tu, tu mi-ai furat aseară chiloţii! I-am pus pe sârmă şi, când să mă duc să-i iau, dispăruseră!
M-am uitat să văd încotro îşi îndrepta acuzator degetul. Pe un balcon cu intrare din casa scării erau întinse sârme pe care atârnau diverse articole de lenjerie. M-am amuzat. Cu un ton calm, cu o faţă serioasă, încercând să eman încredere, stabilitate, statut, am încercat să o potolesc.
- Doamnă, fiţi vă rog rezonabilă. Am eu faţă de hoţ?
M-a cântărit. Deşi nu prezentam încredere din punctul ei de vedere - eram tânăr, aveam părul lung şi în priviri mi se citea o oarecare zeflemea - nu eram infractorul tipic. A scuturat din cap şi a continuat să răcnească:
- NICI O REZONABILĂ! SĂ VINĂ POLIŢIA!
Holul se umplea încet-încet de vecinii atraşi de gălăgie. Unii erau sceptici, alţii intrigaţi... Când încă o femeie a început să ţipe că i-au dispărut rufele de pe sârmă, doi bărbaţi m-au încadrat să nu fug iar un al treilea, din grupul scepticilor (tânăr şi cu o figură inteligentă), a fost trimis să cheme autorităţile. Poliţistul a sosit prompt, a scos un carneţel şi un pix - aveam deja impresia că asist la un film - şi şi-a început interogatoriul.
- Tinere, de ce ai furat chiloţii doamnei?
Eram încă tare pe poziţii. Percepeam absurdul, dar mă simţeam de neatins. Am fost tentat pentru o secundă să pornesc o disertaţie despre motivele pentru care chiloţii doamnelor ar merita furaţi, dar o privire spre huiduma transpirată ce juca rolul doamnei a alungat orice gând îndrăzneţ şi am spus, aproape umil,
- N-am furat nimic...
- Bine, să zicem. Dar atunci ce cauţi la ora asta aici?
Se facuse într-adevăr noapte. În blocurile din jur mai pâlpâia la câte un geam o lumină. Pe străzile pustii treceau rar maşini. Şi nimeni nu ştia că, într-un bloc la etajul patru, se petrece o dramă. Eram singur şi începea să-mi fie frică.
- Păi, ştiţi, voiam să urc la etajul şapte
- ...aşa...
- Ca să văd dacă acolo se află un pat.
- Poftim!?
- Da, mi-a spus un cunoscut că la etajul şapte se află un pat. Voiam să verific.
- Pleacă, mă de aici! Îţi baţi joc de mine? A-MEN-DĂ!
Suna rău. Chiar aşa, ce scuză era aia? Din mulţimea furioasă, urcând pe scările deja pline, se aud paşi. Mai venea un bărbat. Încă un acuzator. Încă o voce.
- Bună seara! Ce se întâmplă aici?
Relatări furibunde, voci amestecate, uite hoţul, l-am prins, mi-a furat chiloţii! ce bine că am deschis la timp uşa, altfel iar scăpa.
- Auzi, dar parcă eu te ştiu pe tine? Nu eşti tu prieten cu baiatul avocatului de la parter?
- Ba da.
- A, pai atunci n-ai furat tu!
Vocile amestecate şuşotesc în continuare, n-a furat el? pai n-auzi că-l ştie vecinul de la doi, că e prieten cu... pai înseamnă că nu e el, da, nu e el. Dezamăgită, lumea a început să intre în case - hai mă la televizor - şi în curând era linişte. Am mai rămas pe hol doar eu, poliţistul dezamăgit, salvatorul vecin de la doi şi tânărul care chemase poliţia. I-am rugat să mă scuze că trebuie să plec acasă şi mi-au dat drumul. A doua zi am aflat că tânărul a luat amendă pentru că a cerut intervenţia organelor fără motiv. Amenda a plătit-o singur, nici un vecin nu l-a ajutat. Eu am rămas cu un sentiment de vinovăţie şi n-am aflat niciodată cine furase chiloţii doamnei.

Cum m-aş simţi dacă m-aş fi născut rom? Nu ştiu, dar cred că mi-aş dori să existe mulţi vecini de la doi.

5 (cinci)

2006-11-02T18:19:00.000+02:00

"Pe Porţile de Mărgăritar ar trebui să scrie cuvintele: PUŢIN NIMIC, O DOAMNE, CE MULT CONTEAZĂ! Dar singurele mesaje scrise pe porţile fără sfârşit ale paradisului sunt inscripţiile obscene ale unor spirite de vandali." (Kurt Vonnegut Jr. - Fii binecuvântat, domnule Rosewater)

În seria de topuri, Vio m-a invitat să fac un clasament cu cinci cărţi. Criteriile nu-mi sunt clare, dar mă pun la adăpostul motto-ului şi încep.

1. Umberto Eco, "Pendulul lui Foucault". Pentru ca din liceu şi până acum bate cu siguranţă la numărul de recitiri orice altă carte. Pentru că am cumpărat-o de cel puţin patru ori şi nu mai am nici un exemplar, toate au ajuns cadou pentru diverse persoane speciale. Pentru că dacă aş cumpăra-o din nou ştiu că n-ar sta mult în bibliotecă. Pentru că Eco e de neegalat şi - mai ales - pentru că Belbo sunt eu. Deşi nu spânzur încă de pendul, cunosc ceva Lorenze şi măcar un Aglie, deci, cum s-ar spune, şi lumea exterioară îmi validează identitatea.

2. Kurt Vonnegut Jr., "Fii binecuvântat, domnule Rosewater" şi/sau "Mama noapte". Pentru că râd. Des. Cu poftă. Pentru că Eliot e mai degrabă demenţial decât dement. Pentru că Trout "arăta ca un Iisus speriat şi îmbătrânit a cărui sentinţă la moarte prin crucificare fusese comutată în închisoare pe viaţă". Pentru că Howard Campbell e incredibil şi incredibil de uman în acelaşi timp. Uite că mai mult nu ştiu ce să zic, decât că-mi vine să recitesc ambele cărţi în seara asta. Le-am avut în Globus, le am în Polirom; prima variantă îmi pare mult mai reuşită.

3. Jack Kerouac, "Pe drum". Pentru ziua când am fugit de la muncă până în Sibiu cu un prieten, mergeam pe stradă şi eram liberi, spuneam că ar trebui să anunţăm la serviciu că nu venim, când am văzut anunţul "Angajăm operator xerox". Ne-am gândit aproape serios să sunăm si să ne dăm demisiile, "Şefu', noi am plecat în Sibiu şi nu ne mai întoarcem, ne facem operatori xerox." Am renunţat - nu, nu din cauza banilor - când ne-am prins cât ar dura formalităţile de angajare... Pentru că n-am reuşit niciodată să fiu Dean Moriarty, deşi mi-am dorit deseori.

4. Somerset Maugham, "Luna şi doi bani jumate". Mi-e lene să spun de ce. Am citit adineauri o cronică (prima de pe google) şi îmi pare foarte slabă, omul de a scris-o nu e de acord cu părerile exprimate în carte, chinuieşte câteva definiţii ale artei pentru a arăta unde greşeşte Maugham (pentru cine n-a citit cartea, este un fel de biografie a pictorului Charles Strickland, identificat de cronicar ca fiind Paul Gauguin) şi încheie cu concluzia "Enjoy it, but don't take it seriously." Doh! Cărticica se citeşte în două ore, e delicioasă, eu o citesc pentru (daţi cu pietre) misoginismul ei plin de umor şi, ei da, n-am luat-o niciodată în serios ca pe un manual despre sufletul artistului.

5. Arthur C. Clarke, "Sfârşitul Copilăriei". Pentru că e singura carte pe care am citit-o în foileton. A apărut acum tare mulţi ani în revista "Anticipaţia" şi ţin minte sentimentul de-a dreptul romantic (cu tente religioase) cu care căutam, la sfârşitul fiecărei săptămâni, să o cumpăr. Când am terminat-o mama mi-a făcut cadou "Fundaţia" lui Asimov. Dar asta e deja altă poveste...

Top mâncare

2006-10-25T18:05:00.000+03:00

Ei bine, da, fost-am tăguit de Suzi, mă simt în rândul lumii, al modei, aş dori să mulţumesc părinţilor... E un moment foarte prost pentru făcut topuri de mâncare, azi n-am ieşit să mănânc la prânz (aş dori să liniştesc părinţii: am mâncat totuşi dimineaţa o omletă cu brânză şi ceva smântână, am citit în timp ce mâncam, dada, ştiu că e rău) şi mă aflu în dispoziţia aia în care ştiu că nu e bine să intru într-un supermarket pentru că aş devaliza tot raionul de mezeluri. Adică mi-e poftă. O să încerc să înşir totuşi tipuri de mâncare, dar rog să nu fiu luat foarte în serios, e greu să faci un clasament când îţi plac atâtea lucruri.

- Cum tot am fost zilele astea în Veliko Târnovo, pe locul 1 vine o mâncare bulgăreasca (cred că îi zice kavarma, dar termenul ar putea însemna orice), gătită la cuptor, într-un fel de gondolă. Deasupra e un strat gros de branză, oarecum crocant, iar în interior găseşti bucaţele de pui fierte în mult sos, cu ciuperci, roşii, mărar, diverse legume. Asortată cu ardei iute, o salată tzatziki - la ei se numeşte altfel, şi o consideră tradiţional bulgărească - şi o pâine tot tradiţional bulgărească, pe care noi o numim în România "plăcintă cu brânză".
- Pe locul doi trebuie să fie o mâncare de peşte. Că e făcut la cuptor cu sos de vin alb, că e pe grătar cu ciuperci şi salată, că e deliciosul stavride marinat de mama în borcane de 800, că e un borş făcut pe malul Dunării sau un simplu guvide dat prin mălai şi prăjit bine, peştele conţine fosfor şi ne face deştepţi. Vivat! Cea mai originală mâncare de peşte pentru un dobrogean ca mine a fost o zacuscă făcută prin Vaslui. Am mâncat acum 10 ani şi încă nu i-am uitat gustul. Genială.
- Spuneam ceva de Dobrogea? Pai bunicul a avut vie la Murfatlar! Pe toamna asta merge un pahar de must, din căpşunică pe care tocmai ce-ai cules-o şi-ai dat-o prin zdrobitor, alături cu un platou de pomana porcului înveselit cu o mămăliguţă. Merge şi cu o pastramă de oaie, cu pofta deschisă de un păhărel de ţuică, sau o rachie (tot de la vecinii bulgari) sau o palincă venită tocmai din Satu Mare.
- Pâinea bulgărească loveşte din nou. Deci multă plăcintă cu brânză, în stil dobrogean, din aia de mâncam pe Tomis când eram mic, alături cu un pahar de bragă sau de iaurt, plăcintă cum numai în Constanţa găseşti, în Bucureşti înlocuită cu mult mai fadele merdenele sau odioasele Fornetti. Pentru cei ce preferă dulcele, sarailii şi baclavale de la prietenii turci şi tătari, alături cu fondante şi şerbet.
- Pe un onorabil loc cinci se clasează gogoşarii în oţet puşi de mine toamna trecută, am fiert la ei trei zile de nu mai ştiam unde să ascund motanul care strănuta încontinuu. Alături punem gogonele cu conopidă, ţelină, morcov şi hrean, care mi-au ieşit tot atât de bune, de mă întreb acum de ce n-am mai pus anul ăsta.

Ei, uite că am strâns de-un top 5. Rugaţi-vă să găsesc rapid un restaurant, altfel mă sinucid. :)